Românul eminescian poate fi numit şi „Sitzfleisch”, adică păstrează ceva din temeinicia şederii, e contemplativ, spiritual, mai mult sau mai puţin visător, în timp ce românul caragialian e mai puţin încărcat cu o latură spirituală. Caragialienii sunt situaţi pe o scenă unde, în loc să reţină că trebuie să fii înţelept ca şarpele şi blând ca porumbelul, de cele mai multe ori, se declară „blânzi” ca şerpii şi „înţelepţi” ca porumbeii...