Amor et deliciae humani generis.
Dragoste și încântare pentru rasa umană (neamul omenesc) / Dragoste și bucurie pentru omenire.
Expresia latină “Amor et deliciae humani generis”, tradusă literal, înseamnă “Dragoste și încântare pentru rasa umană” sau “Dragoste și bucurie pentru omenire”. (Eutropio, Breviarium ab Urbe condita, VII.21).
Acesta este supranumele care a fost atribuit împăratului roman Titus Vespasianus, pentru bunătatea și bunăvoința față de supușii săi. Dându-și seama, într-o zi, că nu a ajutat pe nimeni, acesta a mărturisit îndurerat: “Amici, hodie diem perdidi.“, “Prieteni, astăzi am pierdut o zi.”
© CCC
“Damnatio memoriae”, literalmente „condamnarea memoriei”, este o expresie latină modernă, care înseamnă „condamnarea la uitare”, condamnarea la uitare postumă, indicând faptul că o persoană trebuie exclusă din înregistrările / evidențele oficiale, ca urmare a unor fapte extrem de reprobabile săvârșite în timpul vieții, astfel încât numele său să fie uitat definitiv și să nu se mai perpetueze în memoria posterității.
La origine, era un ansamblu de condamnări “post-mortem” la uitare, folosit în Roma antică. Prin extensie, cuvântul este folosit pentru toate condamnările “post-mortem”.
Există și au existat multe căi spre o sentință “damnatio”, inclusiv distrugerea reprezentărilor, descrierilor, eliminarea numelor de pe inscripții și documente și chiar rescrieri la scară largă ale istoriei.
Termenul poate fi aplicat și altor cazuri de eliminare oficială; practica era utilizată, cu mult timp în urmă, pe timpul domniei faraonului egiptean Hatshepsut, în secolul al XIV-lea î.Hr.
Expresia „damnatio memoriae” a fost introdusă în 1689 de Schreiter-Gerlach.
Opusul său este consacrarea (în latină: „consecratio”) sau apoteoza, până la divinizare sau îndumnezeire.
Damnatio memoriae în Roma
Sentința “Damnatio memoriae” era votată de Senatul Roman împotriva unei figuri politice. Aceasta consta, de exemplu, în anularea onorurilor sale, ștergerea numelui său de pe monumentele publice, declararea zilei sale de naștere ca o zi nefastă sau răsturnarea statuilor sale.
“Damnatio memoriae” aplicată împăratului roman Commodus, pe o inscripție aflată la Muzeul de Istorie Romană Osterburken (oraș din landul Baden-Württemberg, Germania). Abrevierea ștearsă, „CO”, a fost restaurată cu vopsea.
© CCC
Interpretatio graeca și Interpretatio romana sunt două expresii latine care desemnează înclinația grecilor și a romanilor din Antichitate de a asimila zeitățile barbarilor cu propriile lor zeități. Interpretatio graeca / romana, expresii cunoscute, mai ales, prin „fuziunea” sau chiar confuzia zeilor greci și romani.
Interpretatio graeca: tendința scriitorilor greci antici de a echivala zeități străine cu membrii propriului panteon. De exemplu, zeul egiptean al învățăturii Thoth a fost identificat cu Hermes grecesc.
Interpretatio graeca (în latină, „traducere greacă”) sau „interpretare sub formă greacă” este folosit pentru interpretarea sau încercarea de a înțelege mitologia și religia altor culturi; o metodologie comparativă folosind concepte și practici religioase grecești antice, zeități și mituri, echivalențe și caracteristici comune.
Expresia poate descrie eforturile grecești de a explica credințele și miturile altora, ca atunci când Herodot descrie religia egipteană în termeni de analogii grecești percepute sau când Dionisie din Halicarnasus și Plutarh documentează culte romane, temple și practici romane sub numele unor zeități grecești echivalente.
Interpretatio graeca poate descrie, de asemenea, interpretarea non-grecilor a propriilor lor sisteme de credințe prin comparație sau asimilare cu modelele grecești, ca atunci când romanii adaptează miturile și iconografia greacă sub numele propriilor lor zei.
Interpretatio romana: tendința scriitorilor romani antici de a echivala zeități străine cu membrii propriului panteon.
Cei care nu aveau echivalență în religia romană și / sau greacă, erau adesea asimilați de către romani. De exemplu, se pot cita, în acest caz, Apollo, zeul grec, este asimilat direct, în panteonul roman, cu zeița celtică Epona, zeița cailor, adorată de soldații romani. La egipteni, acesta este Isis, Osiris, Anubis și Horus (sub forma lui Harpocrate care în mitologia greacă este un zeu copil, adaptarea zeității egiptene Horus-copil.).
[Panteonul din Roma este o clădire religioasă antică, situată în Piazza della Rotonda, construită din ordinul generalului roman Agrippa, în secolul I î.Hr. Pantheon, în latină și greacă, înseamnă „templul dedicat tuturor zeilor”.]
Interpretatio romana este un discurs comparativ cu referire la religia și mitul antic roman, ca și la formarea unei religii galo-romane distincte. Atât romanii, cât și galii, au reinterpretat tradițiile religioase galice în raport cu modelele romane, în special cultul imperial.
Egiptologul german Jan Assmann consideră abordarea politeistă a internaționalizării zeilor drept o formă de „traducere interculturală”.
De fapt, cele două expresii se referă la stabilirea corespondenței / echivalenței zeităților grecești și romane, o interpretare a asemănărilor dintre zeitățile corespondente: a grecilor față de zeitățile romane și a romanilor fașă de zeitățile grecești (sau stabilirea corespondenței / echivalenței zeităților grecești și romane cu zeitățile din alte culturi.
Zeii romani și corespondenții lor în Grecia
Lista celor mai importanți zei romani și corespondentul lor grec, un exemplu de Interpretatio graeca / Interpretatio romana.
Venus – zeița grădinilor și a câmpiilor (la greci: Afrodita – zeița frumuseții și a dorinței)
Apollo – zeul soarelui (la greci*: Apollo – zeul profeției, al medicinei și al tragerii cu arcul)
Marte – zeul războiului (la greci: Ares – zeul războiului)
Diana – zeița lunii (la greci*: Artemis – zeița vânătorii)
Esculap – zeul medicinei (la greci: Asclepios – zeul medicinei)
Minerva – zeița înțelepciunii (la greci*: Athena – zeița artelor, a meseriilor, a războiului, protectoarea eroilor)
Saturn – zeul agriculturii (la greci: Cronos – zeul cerului, conducătorul titanilor)
Ceres – zeița grâului (la greci: Demetra – zeița grâului)
Bacchus – zeul vinului și al vegetației (la greci: Dionysos – zeul vinului și al vegetației)
Cupidon – zeul iubirii (la greci: Eros – zeul iubirii)
Terra – Mama Pământ (la greci: Gea – Mama Pământ)
Vulcan – zeul focului, fierarul zeilor (la greci: Hephaistos – zeul focului, fierarul zeilor)
Juno – zeița căsătoriilor și a nașterilor, protectoarea femeilor măritate; regina zeilor (la greci: Hera – zeița căsătoriilor și a nașterilor, protectoarea femeilor măritate; regina zeilor)
Mercur – mesagerul zeilor; protectorul călătorilor, al hoților și al negustorilor (la greci: Hermes – mesagerul zeilor; protectorul călătorilor, al hoților și al negustorilor)
Vesta – păzitoarea casei (la greci: Hestia – păzitoarea casei)
Somnus – zeul somnului (la greci: Hypnos – zeul somnului)
Pluto – zeul iadului, zeul morții (la greci: Hades – zeul iadului, zeul morții)
Neptun – zeul mărilor și al cutremurelor (la greci: Poseidon – zeul mărilor și al cutremurelor)
Ops – soția lui Saturn, Zeița Mamă (la greci: Rhea – soția lui Cronos, Zeița Mamă)
Uranus – zeul cerului, tatăl titanilor (la greci: Uranos – zeul cerului, tatăl titanilor)
Jupiter – conducătorul zeilor (la greci: Zeus – conducătorul zeilor)
Unde apare asterisc, înseamnă că, în Grecia târzie, zeul avea aceeași funcție ca la romani.
Ordinea este alfabetică după numele grec al zeilor (considerând că romanii au preluat zeii de la greci).
© CCC
Urbi et Orbi – Orașului (Roma) și Lumii (sau către Oraș – Roma – și către Lume), Trebuie să afle Roma și lumea întreagă.
Formulă de adresare a mesajelor papale, în auzul tuturor, adresată tuturor, din orice loc, cetății și omenirii sau prin extensie, pretutindeni.
Denotă o formulă de adresare papală și binecuvântare apostolică dată de papă cu anumite ocazii solemne.
Binecuvântarea Urbi et Orbi este o binecuvântare solemnă, pronunțată de papă în anumite ocazii religioase importante ale cultului catolic, în special în zilele de Paște și de Crăciun. Este precedată de un mesaj și însoțită de o indulgență plenară. În practica curentă, binecuvântarea se pronunță de la balconul bazilicii Sf. Petru, în statul Vatican.
[În Biserica Romano-Catolică, indulgența (din latinescul indulgere, „a acorda”) este iertarea totală sau parțială înaintea lui Dumnezeu a pedepsei vremelnice, numită uneori penitență, suferită din cauza unui păcat deja iertat.
Indulgența este parțială sau plenară, după cum eliberează în parte sau în totalitate de pedeapsa vremelnică datorată păcatului. Indulgențele pot fi aplicate celor vii sau celor răposați.]
Expresia latină Urbi et Orbi exprimă o intenție a universalității care în latină ia forma dativului destinației sau atribuției. Înseamnă că binecuvântarea și mesajul care o însoțește sunt adresate, atât creștinilor orașului Roma („Urbs”) care o aud direct, cât și celor din întreaga lume („Orbis”), care sunt uniți, astfel, prin ea.
Urbs = oraș; Urbi = orașului – corespunde formei dativului substantivului oraș (a se compara cu: urban)
Orbis = pământ; Orbi = pământului – corespunde formei dativului substantivului pământ (a se compara cu: orbită, traiectorie în formă de curbă (închisă))
„Urbi” – întotdeauna cu majusculă – indică Roma drept orașul prin excelență al lumii romane căruia papa îi este episcop.
„Orbi” – desemnează lumea, cu referire la forma circulară a Pământului, pentru care Papa este responsabil ca pastor universal al Bisericii.
În lumea păgână, deja „Urbs” – cu majuscule și fără calificativ – desemna Roma drept orașul prin excelență, capitala lumii („Roma caput mundi”). Armonia dintre cele două cuvinte latine „urbs” și „orbis” a dus din cele mai vechi timpuri la o apropiere conceptuală între Roma și universul peste care a căutat să-și extindă imperiul.
Ritualul binecuvântării papale Urbi et Orbi s-a dezvoltat în secolul al XIII-lea, în timpul papei Grigore al X-lea, care s-a consultat, înainte de alegerea sa, cu Niccolò și Maffeo / Matteo Polo.
[Niccolò Polo, 1230-1294, și Matteo Polo (sau Maffeo), 1230-1309, sunt, respectiv, tatăl și unchiul lui Marco Polo, exploratorul italian. Înainte de nașterea lui Marco, cei doi frați au devenit comercianți și și-au stabilit posturi comerciale în Constantinopol, Soudak, în Crimeea, precum și într-o parte a vestului Imperiului Mongol din Asia.
Amândoi au ajuns în China modernă, înainte de a se întoarce, temporar, în Europa, pentru a trimite un mesaj papei Clement al IV-lea (în final, livrat succesorului său, Papa Grigore al X-lea). Luându-l cu ei pe Marco, fiul lui Niccolò, frații Polo au făcut apoi o altă călătorie în Orient, așa cum este descris în cartea lui Marco, Cartea Minunilor sau Cartea lui Marco Polo (relatează aventurile exploratorului venețian Marco Polo, care a ajuns până în China, a locuit la curtea marelui han mongol Kublai Khan – unul dintre nepoții întemeietorului Imperiului mongol, Ginghis Han – și s-a întors în 1295).
Lucrarea a fost scrisă, în 1298, de Rustichello de Pisa, scriitor italian de limbă franco-venețiană, sub dicteul lui Marco Polo. Cei doi au fost închiși la Genova, fiind capturați după diverse bătălii între Republicile lor.]
© CCC
In fide salus.
În credință e salvarea.
Această deviză este legată de Ordinul Steaua României care este cea mai înaltă distincție oferită de statul român și cel mai vechi ordin naţional.
A fost creat în 1864, de Cuza Vodă, şi a fost acordat în acea perioadă unui număr redus de persoane. După proclamarea independenţei (1877), Carol I înfiinţează acest ordin prin legea votată în 10 mai 1877. A fost abrogat în 1948 şi reînfiinţat în decembrie 1998. Au fost stabilite 5 grade pentru acest ordin: cavaleri, ofiţeri, comandanţi (comandori), mari ofiţeri, mari cruci.
Denumirea originală, propusă de domnitor era „Ordinul Unirii” iar cele două cifre încrustate, „5” şi „24”, simbolizau dubla alegere a domnitorului. De asemenea, pe decoraţie era încrustată şi deviza: „Genere et cordres fratres” (Fraţi prin origini şi simţiri). Însă cum cadrul legal nu permitea instituirea ordinului, Domnitorul Alexandru Ioan Cuza s-a limitat la a oferi decoraţia doar câtorva prieteni apropiaţi, majoritatea însemnelor rămânând în pivniţele palatului.
Pe fundalul izbucnirii conflictului cu Imperiul Otoman, discuţiile pentru înfinţarea unui ordin naţional se redeschid. Sub guvernarea lui Ion C. Brătianu se decide instituirea legală a distincţiei în forma ei de bază operându-se modificări doar la cifra domnească (schimbată acum cu cea a lui Carol I) şi la dictonul ce nu mai corespundea momentului istoric, noua deviză fiind: „In fide salus” (În credinţă e salvarea). A fost aprobată şi noua denumire a ordinului care, la propunerea lui Mihail Kogălniceanu, a devenit „Steaua României”.
“Semper fidelis”, prescurtat și “Semper Fi”, este o deviză (motto) latină care înseamnă „mereu credincios” sau „întotdeauna loial”.
Această deviză este cunoscută ca fiind cea a Marinei Statelor Unite (adoptată în 1883), dar este folosită și de multe alte unități militare, școli, orașe și familii din întreaga lume.
Locutiunea “damnatio ad metalla”, care inseamna literalmente „condamnare la metale“ (adică, in mine), indică o pedeapsă la muncă forțată perpetuă, în special în minerit, impusa pe scară largă în Roma antică. Forme similare ale acestei condamnări erau legate de munca forțată la alte lucrări publice, în functie de realitățile și necesitățile specifice locale, de exemplu „ad salinas“ (in salina, la ocna de sare), acestea fiind similare „lagărelor de muncă“ forțată /silnica.
Sentinta “damnatio ad metalla” era ceva mai putin severa comparativ cu “damnatio ad bestias” (condamnare la fiare) – care era de fapt o pedeapsa capitala, “capitis poena” (prin uciderea condamnatului de catre animale feroce) – fiind aplicată pentru infracțiuni mai puțin grave sau în cazul în care existau unele circumstante atenuante.
Ca gravitate, este clasata imediat după pedeapsa cu moartea și “summa supplicia” (cumulul/contopirea pedepselor). Pentru infractiuni de gravitate egală, aceasta nu putea fi impusă senatorilor, cavalerilor și decurionilor pentru care se aplica deportarea.
Pedeapsa era însoțită de sancțiunea suplimentară “servitus poenae” (pedeapsa sclaviei), prin care persoana condamnata isi pierdea capacitatea juridică, prin pierderea libertatii personale, pierderea dreptului de a se casatori și pierderea tuturor proprietăților care ii erau confiscate de către stat (numai in perioada imparatului Iustinian I aceasta nu implica pierderea statutului de om liber).
O variantă a sentintei “damnatio ad metalla” era “damnatio ad opus metallicum”, care diferea prin unele detalii cu privire la restrângerea libertății personale și pierderea cetățeniei.
Aceasta sentinta, “damnatio ad metalla”, era de fapt o formă de temut de exercitare a sclaviei care reducea criminalii periculoși și numerosi martiri creștini la condițiile de viață ale condamnaților, fiind destinati, în general, unei supraviețuiri scurte și dureroase. Diodor din Sicilia scria, de exemplu, ca aceste conditii erau „iadul pe pământ“.
© CCC