Qui pro quo: “cineva drept altcineva” sau “care pentru care” era un procedeu curent in comedia clasica de creare a situatiilor comice prin substituirea unui personaj cu altul.
Un “quiproquo” este o neînțelegere prin care cineva este luat drept altcineva sau un lucru este luat drept un altul. Este, de asemenea, situatia rezultata din aceasta eroare.
Termenul este de origine latina, de la “quid pro quo” (in limba latină modernă juridică insemnand “care pentru care”), “un lucru în locul altuia”; expresia a aparținut inițial vocabularului farmaceutic: un medicament luat sau dat în locul altuia.
Locus amoenus: loc plăcut, agreabil; loc idilic, paradisiac; cel mai frumos loc; loc dominat de fericire, siguranță și confort.
Expresie latină compusă din “locus” (loc) și “amoenus” (frumos, agreabil, încântător). Este utilizată încă din vremea Romei antice și este un termen recurent în teatru sau poezie. A cunoscut o nouă utilizare în timpul Evului Mediu târziu, în epopei. În sfârșit, în secolul XIX, s-a utilizat din nou tema “locus amoenus” prin îmbinarea poeziei și odei închinate naturii.
În zilele noastre, se utilizează pentru a descrie orice loc paradisiac: un loc de relaxare, de vacanță sau de petrecere a timpului liber, unde se află o plajă cu nisip alb, apa limpede a mării, palmieri, cer albastru, soare strălucitor, un loc ce induce o stare de bucurie și fericire.
Aceasta expresie se referă, în general, la un loc idealizat de siguranță sau confort. Un “locus amoenus” este de obicei o pajiște frumoasă cu copaci ce oferă umbră sau o pădure deschisă, sau un grup de insule idilice, uneori cu conotații de Gradină a Edenului sau Campiile Elizee. De asemenea, în apropiere se află o sursă de apă și, eventual, un grup de oameni relaxați.
Termenul literar este folosit de către cărturarii moderni pentru a se referi la descrierea cadrului unui peisaj idilic ce conține de obicei copaci și umbră, o pajiște acoperita cu iarbă, o apă curgătoare, păsări cântătoare și brize răcoroase.
Această natură perfectă este, de asemenea, fundalul pentru inocența vârstei de aur și binecuvântarea Câmpiilor Elizee.
Tradiția datează de la descrierile lui Homer a grotei lui Calypso și grădina lui Alcinous; decorul rural pentru dialogul lui Platon în Phaedrus a fost mult imitat. “Locus amoenus” a devenit o temă predilectă a lucrărilor pastorale, ca in Idilele lui Teocrit și în Bucolicele lui Virgiliu, astfel de peisaje formând fundalul pentru cântecele și iubirile păstorilor. Horațiu a criticat moda pentru astfel de descrieri. Horațiu (Ars poetica) și comentatorii lui Virgiliu, precum Servius, recunosc faptul că descrierile de “loci amoeni” au devenit o retorică banală.
În Metamorfozele lui Ovidiu, funcția de “locus amoenus” este inversată pentru a forma “locus terribilis” / loc teribil, înfricoșător (vezi locus horridus). În loc să ofere un răgaz în fața pericolelor, devine el însuși scena întâlnirilor violente.
Pe vremea lui Ovidiu, locus amoenus devenise o convenție poetică: o descriere a unui cadru idilic, adesea unul în care are loc o întâlnire romantică. În Metamorfoze, locus amoenus este aproape inevitabil locul unei întâlniri violente sau distructive; atmosfera sa plăcută dezminte o amenințare iminentă. Aici, iazul liniștit va fi scena ironicei „întâlniri romantice” a lui Narcis cu el însuși.
Locus amoenus poate fi găsit în romanțele medievale. Un exemplu este livada plăcută din Sir Orfeo, un poem narativ anonim, în limba engleză (sec. XIII-XIV), în care regele Orfeu își salvează soția Heurodis (Euridice) de Regele Zânelor.
În Beowulf, poem epic major din literatura anglo-saxonă, ce transcrie o epopee germanică în versuri, relatând isprăvile eroului Beowulf, Heorot, Marea Sală a regelui Hrothgar este un locus amoenus până când este atacat de monstrul Grendel.
În Decameronul lui Boccaccio, grădina în care cei zece naratori își spun poveștile este un locus amoenus.
În Cartea ducesei a lui Chaucer, visătorul îl întâlnește pe Omul în Negru, un cavaler îndurerat, în luminișul pădurii, întrerupând vânătoarea masculină.
In Evul Mediu, clasicul “locus amoenus” a fuzionat cu imaginile biblice ca in Cântarea Cântărilor. Matei de Vendôme a oferit mai multe povestiri despre modul de a descrie” locus amoenus”, în timp ce Dante a schitat simplu descrierea Paradisului terestru: “Aici primăvara e nesfârșită, aici sunt toate fructele”.
“Locus amoenus” a fost o temă populară în lucrările unor figuri renascentiste ca Ludovico Ariosto și Torquato Tasso.
Shakespeare a utilizat tema “locus amoenus” în lungul său poem Venus și Adonis . De asemenea, a introdus aceasta tema în construcția mai multor piese ale unei “lumi verzi” – spațiul care se intinde dincolo de marginea orașului, un spațiu liminal, în care pasiunile erotice pot fi explorate în mod liber, departe de civilizație și de ordinea socială – ca in Pădurea din Ardeni si in Cum vă place. Un loc misterios și întunecat, feminin, in opozitie cu structura societatii civilizate, masculina, rigida, lumea verde poate fi, de asemenea, regasita în Visul unei nopți de vară și Titus Andronicus.
Grădina Edenului din Paradisul pierdut al lui John Milton are trăsături ale unui locus amoenus.
În poemul „Odă: Semnele nemuririi din amintirile fragedei copilării” al lui William Wordsworth, bucuria edenică a copilăriei, amintită vag, este situată într-un locus amoenus: „A fost o vreme când pajiștea, crângul și pârâul…”
Din povestea în proză a lui Sir Philip Sidney, Vechea Arcadie (1580), inițial o regiune din Pelopones, Arcadia a devenit un sinonim pentru orice zonă rurală care servește ca decor pastoral, un locus amoenus („loc încântător”). Arcadia este o utopie, un ținut idilic, pastoral și armonios. Termenul provine din provincia greacă Arcadia și datează din antichitatea clasică.
În secolul XX, “locus amoenus” apare în lucrarea lui T.S. Eliot, Gradina cu trandafiri din Burnt Norton și în scrierile lui JRR Tolkien, Shire și Lothlorien.
Dintre locurile reale, Valea Tembi (Grecia) a fost idealizata ca un “locus amoenus”. A existat o moda similara pentru peisajele ideale din pictura murala romana.
Caracteristici: un “locus amoenus” are trei elemente de bază: copaci, iarba și apă. Adesea, gradina se afla într-un loc îndepărtat și funcționează ca un peisaj al minții. Acesta poate fi, de asemenea, utilizat pentru a evidenția diferențele dintre viața urbană și rurală sau poate fi un loc de refugiu din calea timpului si a mortii.
Unele grădini de acest gen sugereaza puterile regenerative ale sexualității umane, acestea fiind evidentiate prin flori, primăvară și zeițe ale dragostei si ale fertilitatii.
[Idila, bucolica,egloga: poem pastoral]
© CCC
Locus horridus sau locus horrendus, expresie latină care înseamnă “loc oribil”, înfricoșător, care inspiră teamă, cel mai groaznic loc, loc dominat de singurătate, frică și tristețe.
Acesta este unul dintre motivele literaturii romantice (in opozitie cu “locus amoenus”: loc placut, agreabil), constand în descrierea unui peisaj sumbru, izolat, straniu, tulburător și dezolant, unde natura se dezvolta în stare sălbatică, evidentiind sensibilitatea individuală a scriitorului in realizarea unui cadru ireal, oniric.
Elementele recurente în descrierile unui “locus horridus” sunt, printre altele: peșterile, grotele, ruinele, copacii contorsionati, cu ramuri despletite si siluete bizare, noaptea, apusul de soare, pesimismul, pasiunile exacerbate și gustul singurătatii, toamna și iarna fiind anotimpurile preferate.
Caracteristici: loc dominat de întuneric, natură periculoasă, cu oameni singuri, înspăimântați și aflați în suferință (de exemplu, un loc al torturii).
Câteva exemple de opere cu astfel de descrieri: Les bergeries (Stânele, 1625) de Honorat de Bueil Racan, Atala (1801) de Chateaubriand.
© CCC
Genius loci este o locutiune latina ce inseamna “spiritul (duhul) locului”.
Utilizarea sa in cultura populară se referă, de obicei, la atmosfera distinctiva a unui loc, spiritul acelui loc.
In religia Romei antice, un “genius loci” era spiritul (duhul) protector al unui loc.
In arta si arhitectura, poetul britanic, Alexander Pope a făcut din “genius loci” un principiu important în grădinărit și arhitectura peisajera, amenajarea trebuind să fie întotdeauna adaptata locului.
Per aspera ad astra este o expresie latină, însemnând “Pe căi grele (dificile, aspre, ostile, potrivnice) se ajunge până la stele” sau “Prin adversități, până la stele”. Are același sens cu Ad augusta per angusta (La rezultate strălucite se ajunge pe căi înguste, dificile). Această expresie este folosită frecvent ca motto în heraldică și ca deviză de către diverse organizații sau publicații.
Această expresie își are originea în tragedia lui Seneca, Hercules furens (Hercule furios): „Non est ad astra mollis e terris via”, „Nu e ușoară calea de la pământ la stele”.
Variante:
Ad astra per aspera, variantă de la Per aspera ad astra.
Per ardua ad astra, formulă apropiată de Per aspera ad astra, însemnând “Prin intermediul adversităților, până la stele”.
Expresia a fost utilizată ca deviză de unitațile aeriene britanice, Royal Flying Corps, și este încă deviza forțelor aeriene britanice, Royal Air Force, australiene, Royal Australian Air Force, a Noii Zeelande, Royal New Zealand și canadiene, Force aérienne du Canada, înainte de a fi înlocuită de Sic Itur ad Astra.
Sic itur ad astra este o locuțiune latină însemnând “Astfel ne înălțăm spre stele”. Este un citat din Virgiliu, ce apare în versul 641, în cântul IX, din Eneida.
Expresia a fost utilizata adesea ca deviză. Sic itur ad astra este deviza dată de Ludovic al XVI-lea familiei celor doi frați Montgolfier (inventatorii balonului cu aer cald).
Ad astra este o locuțiune latină însemnând “spre / către stele”
Per aspera ad astra:
Sintagma se află pe stema și ordinul Coroanei Wendish, ordin onorific creat pe 12 mai 1864 de cei doi Mari Duci de Mecklenburg, Frederick Francis al II-lea și Frederick William (membru al Casei de Hohenzollern), ca „o mărturie onorabilă a recunoașterii și a respectului deosebit pentru merite speciale”. Ordinul este atribuit de Marii Duci de Mecklenburg-Schwerin și Mecklenburg-Strelitz.
Expresia figurează și pe ordinul celor trei stele leton, în amintirea fondării Letoniei.
Per aspera ad astra a fost înscrisă în 1679 pe moneda de argint (gulden) de pe vremea lui Friedrich I, Duce de Saxa-Gotha și Altenburg (1675-1691)
De asemenea, poate fi regăsită și pe steagul statului american Kansas și sub stema orașului Gouda (Olanda).
Creatorii serialului de televiziune Star Trek au împrumutat expresia Per aspera ad astra ca motto al Flotei Stelare.
Universitatea din Klagenfurt (Austria), Universitatea de Stat din California, East Bay, și Universitatea din Transnistria, Taras Șevcenko, folosesc, de asemenea, expresia ca motto.
Per aspera ad astra este, de asemenea, emblema familiei nobiliare prusace von Wernsdorff.
Fraza se regăsește în forma modificată „Ad Astra Per Aspera” pe placa memorială a echipajului misiunii Apollo 1, format din trei astronauți ai NASA, la rampa de lansare de la Cape Canaveral.
© CCC
A minima
Cel putin
Apel “a minima” in limbajul juridic, apel pe care Parchetul il formuleaza atunci cand considera pedeapsa insuficienta.