Eugen Lovinescu

Eugen Lovinescu, 31 oct. 1881 – 16 iul. 1943, născut în Fălticeni, județul Suceava, critic şi istoric literar, teoretician al literaturii şi sociolog al culturii, memorialist, dramaturg, romancier şi nuvelist român, cel mai de seamă critic după Titu Maiorescu. A trăit 62 de ani.

Este tatăl criticului Monica Lovinescu şi unchiul prozatorului Anton Holban, al dramaturgului Horia Lovinescu şi al criticului literar şi specialistului în ocultism Vasile Lovinescu.

Este autorul teoriei Sincronismului şi al Mutaţiei valorilor estetice. În ciuda valorii sale incontestabile, a faptului că şi-a susţinut doctoratul la Paris cu Emile Faguet, a ocupat doar o catedră de profesor de latină la liceul Matei Basarab din Bucureşti.

A patronat, până la sfârşitul vieţii, cenaclul Sburătorul şi a fost director al revistei literare Sburătorul (1919-1922; 1926-1927).

Al patrulea fiu al profesorului Vasile T. Lovinescu (pe numele lui adevărat Vasile Teodorescu), şi al Profirei (n. Manoliu).

A urmat Gimnaziul la Fălticeni, apoi „Liceul internat” din Iaşi (1896-1899), avându-i profesori pe A. Densuşianu, J.-B. Hétrat, Simion Mehedinţi, M. Pompiliu.

Înscris la Universitatea din Iaşi (1899), o părăseşte după câteva săptămâni, mutându-se la secţia de limbi clasice a Universității din Bucureşti. Audiază cursurile lui Titu Maiorescu şi Nicolae Iorga. A susținut lucrarea de licență despre sintaxa latină (1903), absolvind Filologia clasică.

A fost doi ani profesor de liceu la Ploieşti (1904-1906). A debutat în suplimentul literar al Adevărului (1904) şi îşi începe colaborarea la Epoca, scriind despre Mihail Sadoveanu. A continuat în 1905 și 1906 cu articole despre scriitori sămănătorişti şi poporanişti (Octavian Goga, Şt.O.Iosif, Alexandru Brătescu-Voineşti, Popovici-Bănăţeanu, I.Gorun, Sandu-Aldea, Ion Agârbiceanu, Emil Gârleanu), toate acestea constituind subiectele reunite în cele două volume de debut Paşi pe nisip…, apărute în 1906. În această perioadă a activităţii sale, preocupat fiind de mişcarea literară de la Sămănătorul, se prefigurează confruntările cu marii doctrinari Nicolae Iorga şi Garabet Ibrăileanu.

În 1909 și-a luat doctoratul la Paris cu Émile Faguet şi elenistul Gustave Fougères, cu o lucrare despre Jean-Jacques Weiss et son oeuvre littéraire (tipărită în acelaşi an, cu o prefață de Emile Faguet și o  lucrare suplimentară: Les voyageurs français en Grèce au XIX-e siècle (1909) cu o prefață. de Gustave Flougères).

A colaborat la Convorbiri literare, Viaţa Românească şi, mai ales, la Convorbiri critice. Monografiile sale despre Grigore Alexandrescu (1910), Constantin Negruzzi (1913), Gheorghe Asachi (1921) indică interesul pentru zona clasicităţii.

A fost profesor de latină la liceul Gheorghe Lazăr din Bucureşti. Încercările de a intra în ierarhia universitară, la Bucureşti, apoi la Iaşi (unde e profesor suplinitor între 1911 şi 1921), din nou la Bucureşti (după primul război), se soldează cu eşecuri amare.

A  fondat revista şi cenaclul Sburătorul (1919), unde s-au afirmat Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Anton Holban (nepotul său), Vladimir Streinu, Ion Barbu, Tudor Vianu, Şerban Cioculescu ş.a. Maiorescian.

Publică foiletoane în Viaţa literară, Falanga, Flacăra, Noua revistă română, Rampa, adunate în seria Critice.

Editează magazinul ilustrat Lectura pentru toţi (1918-1920) şi revista Sburătorul (1919-1922; serie nouă, 1926-1927), patronând, până la sfârşitul vieţii, şi cenaclul cu acelaşi nume.

Elaborează, pe bazele teoretice ale „modernismului”, sintezele Istoria civilizaţiei române moderne (I-III, 1924-1925) şi Istoria literaturii române contemporane (I, II, III, IV, VI, 1926-1929).

După ce dă o ediție defintivă a Criticelor (1925-1929), începe seria Memoriilor (1932) şi, paralel, ciclul romanesc Bizu (1932), romanţând şi episoade din biografia eminesciană (Mite, Bălăuca, 1935).

Maiorescian, în ultimii ani de viaţă, se dedică studiului moştenirii maioresciene: T. Maiorescu (I-II, 1940), T. Maiorescu şi contemporanii lui (I-II, 1943-1944), T. Maiorescu şi posteritatea lui critică (1943).

A mai scris monografii şi romane, a tradus din latină şi greacă, a alcătuit manuale şcolare.

Membru post-mortem al Academiei Române (1991).

Eugen Lovinescu este, după T. Maiorescu, cel mai important critic român: el repune analiza pe terenul autonomiei esteticului, fără a eluda totuşi factorii istorici şi rolul unui „spirit al veacului” (saeculum) în formarea curentelor şi personalităţilor creatoare.

Opere principale:

Romane: Nuvele florentine, 1906 (Crinul, 1912); Aripa morţii, 1913; Lulu, 1920; Viaţa dublă, 1927; Firu-n patru, 1934; Mili, 1937; Acord final, 1974;

Ciclul de romane în care erou este Mihai Eminescu: Mite (1934) și Bălăuca (1935), despre iubirile poetului pentru Mite Kremnitz si Veronica Micle.

Ciclul Bizu (alcătuit din romanele Bizu, 1932; Patru, 1932; Diana, 1936 (postum);

Istorie și critică literară: Istoria civilizaţiei române moderne, 3 vol., 1924–1925, unde a pus accent pe autonomia esteticului şi mutaţia valorilor în funcţie de loc şi timp; Critice, 10 vol., 1909–1929; Istoria literaturii române contemporane, vol. I–IV, VI, 1926–1929.

Teatru, nuvele, critică literară: Paşi pe nisip, I-II, 1906; De peste prag, dramă în trei acte, 1906; Nuvele, 1907; Jean-Jacques Weiss et son oeuvre littéraire, prefață de E. Faguet, 1990; Les voyageurs français en Grèce au XIX-e siècle, prefață de de Gustave Flougères, 1909; Critice, I-II, 1909-1910; Gr. Alexandrescu, viaţa şi opera lui, 1910; Scenete şi fantezii, 1911; Costache Negruzzi. Viaţa şi opera lui, 1913; Critice, I-IX, 1915-1923 (ed. definitivă, 1925-1929); Epiloguri literare, I, 1919; În marginea epopeei. Note de război, 1919; Pagini de război, 1919; Antologie critică,  1921; Gh. Asachi, 1921 (ed. definitivă, 1927); Portrete literare, 1921; Istoria civilizaţiei române moderne (I, Forţele revoluţionare, 1924; II, Forţele reacţionare, 1925; III, Legile formaţiei civilizaţiei româneşti, 1925); Istoria literaturii române contemporane, I-VI, Bucureşti, 1926-1929; Memorii, I-III, 1932; Bizu, 1932; T. Maiorescu, I-II, 1940; Aquaforte, 1941; P. P. Carp, critic literar şi literat, 1941; Antologia ideologiei junimiste…, 1942; T. Maiorescu şi contemporanii lui, I-II, 1943-1944; T. Maiorescu şi posteritatea lui critică, 1943; Antologia scriitorilor ocazionali, 1943; Texte critice, 1968; Scrieri, I-VIII, 1969-1980; Istoria civilizaţiei române moderne, 1972; Istoria literaturii române contemporane, I-II, 1973E. Lovinescu. Corespondenţă cu M. Dragomirescu şi Elena Farago, 1976; E. Lovinescu. Scrisori şi documente, 1981; Opere, I-VIII, 1982-1989; Mihai Eminescu, 1984; Istoria literaturii române contemporane, 1989; Istoria civilizaţiei române moderne, I-III, 1992; „Sburătorul”. Agende literare, I-VI, 1993-2002; Istoria civilizaţiei române moderne, 1997; Revizuiri, 2003.

Traduceri: Tacitus, Analele, I-II, 1918; Horatius, Odele şi epodele, 1923; idem, Satire şi scrisori, 1923; Cicero, Catilinarele, I-IV, 1935; Vergilius, Eneida, 1938 ; Homer, Odiseea, 1946.