Mituri si simboluri in arhitectura (4)
INCINTA
Incinta Fortăreței Cavalerilor, Siria
Etimologie: din limba latină “inciens” (înconjurat de o centură), incincta (incintă), incingere (a înconjura).
Definiție: loc închis în orice fel (zid, perete, șanț, palisadă, gard, gard viu); ceea ce înconjoară un loc pentru a-l delimita sau pentru a împiedica accesul liber; spațiu interior înconjurat astfel.
Simbolistică: rezervă sacră, inaccesibilă, cu excepția inițiaților.
Exemple: tripla incintă a celților, grecilor, angkorienilor (cambodgienilor), chinezilor.
Incinta: împrejmuire, loc înconjurat de ziduri, spațiu fortificat; teren îngrădit în jurul unui zid; este, de asemenea, o imagine a “centrului spiritual”. Se pare că a fost ilustrată astfel de Domenico di Michelino după imaginea din Divina comedie a lui Dante. În Evul Mediu, este frecvent înfățișată ca „Ierusalimul celest”.
In fresca lui Michelino, Dante arată că deține o copie a Divinei comedii, având în spatele său intrarea în Infern, cele șapte terase ale Muntelui Purgatoriului și incinta orașului Florența, împrejmuită cu ziduri și cu sferele Paradisului deasupra.
Unul dintre cele șase ziduri care au împrejmuit orașul Florența
De asemenea, incinta apare frecvent sub această formă, în Evul Mediu, ca “Ierusalimul ceresc”.
Ierusalimul ceresc sau Noul Ierusalim, fragment din Tapiseria Apocalipsei
[Tapiseria Apocalipsei (sau Tapiseriile Apocalipsei sau Apocalipsa din Angers) este o tapiserie medievală franceză, de mari dimensiuni. Aceasta lucrare excepțională a fost comandată de Ludovic I, Duce de Anjou, fratele regelui Carol al V-lea al Franței, la sfârșitul anilor 1370. Desenele schițelor, care vor forma modelul pentru tapiserie, au fost realizate de pictorul flamand Jean Bondol (sau Jean de Bruges) după descrierile Apocalipsei Sfântului Ioan.
După o lungă perioadă de neglijare și degradare, a fost parțial reconstruită, începând de la mijlocul secolului al XIX-lea, apoi păstrată și expusă în Muzeul Tapiseriei Apocalipsei. Acesta este situat pe situl castelului din Angers, într-o galerie foarte lungă construită în acest scop și inaugurată în 1954.
Tapiseria Apocalipsei
Această lucrare este cel mai important ansamblu de tapiserii medievale, care s-a păstrat, din întreaga lume. Capodoperă tehnică, tapiseria era compusă din 6 panouri (care compun un total de aproape 140 de metri, din care au mai rămas doar două treimi), fiecare fiind decupat în 14 tablouri. A fost țesută în Paris, între 1377 și 1382, în atelierul faimosului Nicolas Bataille, în tehnica razboiului de țesut orizontal: țesătorii aveau modelul în fața lor și lucrau orizontal începand de pe spatele tapiseriei (verificând corectitudinea tapiseriei cu ajutorul unei oglinzi așezate sub război). Făcută să aibă două fețe, această tapiserie se poate să fi fost utilizată ca o cuvertură mobilă, așa cum se întâmpla adesea în Evul Mediu. Tapiseriile au fost donate Catedralei din Angers, în secolul al XV-lea, de regele René d’Anjou.]
Moșteniri ale unei ocupații continue din timpurile neolitice, dar și în anii tulburi ai Evului Mediu timpuriu, orașele europene sunt, în același timp, de multe ori, înguste, sumbre și sinuoase. Totuși aici, ca și în alte părți, visul orașului protejat de ziduri, nu este mai puțin atotputernic.
Înainte de a construi ceva, trebuiau îndeplinite practicile geomanţiei pentru alegerea unei poziţii favorabile şi delimitarea ei. Căci noţiunea de incintă sacră, de herkos, de temenos, era primordială. Această incintă înconjura domeniul familial, casa, căminul, mormântul strămoşilor, fiind accesibilă numai oamenilor din trib, nu şi străinilor. Cuvintele sâkos şi hărkos, ce desemnează ţarcul oilor, au fost apoi aplicate lucrurilor din jurul altarului familial, mai târziu herdon-ului templului. Tot astfel, cuvântul harem provine, în arabă, din rădăcina hrm care înseamnă interzis.
[Geomanție: pretinsă artă de a prezice viitorul cu ajutorul unor puncte trasate pe pământ sau prin analiza unor grămăjoare de pământ aruncate.]
Toate imaginile legate de incintă – o îngrădire de teren, o grădină împrejmuită cu un zid, un oraș, o piață, un castel, o terasă – corespund ideii de temenos sau un spațiu sacru și circumscris, care este păzit și apărat deoarece constituie o entitate spirituală. Asemenea imagini pot simboliza si viața individului și, în special, viața interioară a gândurilor sale.
Incinta se va recunoaște ca un pătrat sau un cerc și reprezintă formațiunea tactică adoptată în mod obișnuit ca mijloc de apărare într-o situație critică împotriva unui adversar mai puternic. Aceasta ar fi suficientă pentru a explica semnificația mandalei sau a oricăror nenumărate simboluri care se bazează pe noțiunea de incintă sau pe protejarea unui spațiu dat, identificat cu sinele: dansurile în cerc, precum dansul “maypole” sau “sardana”, din Catalonia, sau pietrele preistorice dispuse în cerc (cunoscute, uneori, sub numele de cromlechuri), sau embleme cu împrejmuiri, sau oameni dispuși în cerc – toate au același înțeles simbolic, aceeași noțiune de auto-protecție (așa cum a menționat Adama van Scheltema în Documente VII, Paris, 1930) în legătură cu Centrul feminin sacru.
[Temenos: în Grecia antică, spațiu sacru (literalmente “spațiul separat” pentru divinitate) constituind un sanctuar, atunci când este delimitat de o incintă numită “peribol” (incintă exterioară a unor edificii sacre) care poate lua mai multe forme (hotar, gard, zid, portic). Prin extensie, acest cuvânt este folosit pentru a desemna un spațiu sacru în culturile antice, de exemplu în templele egiptene sau etrusce.
Maypole (May-pole): stâlp înalt de lemn, ridicat la diferite sărbători populare europene, în jurul căruia are loc dansul maypole. Sărbătorile pot avea loc în Ziua de 1 Mai sau de Rusalii, deși în unele țări are loc în miezul verii. Simbolismul acestui stâlp ridicat în luna mai a fost dezbătut continuu de folcloriști, timp de secole, dar nu s-a găsit nici un răspuns definitiv. Unii savanți clasifică acesti stâlpi ca simboluri ale Axei Lumii (Axis Mundi).
Dans popular în jurul Pomului de Mai
Tradiția Pomului de Mai este un ritual al fertilității, legat de revenirea primăverii și de reînfrunzirea ramurilor pomilor și constă în plantarea unui pom sau a unui stâlp, care îl reprezintă, în cursul lunii mai. Această tradiție este răspândită mai ales în Europa de Vest și de Nord, cunoscând diferite variante și variații ale numelui său: pomul bucuriei sau pomul de mai, pomul iubirii etc.
Dansul Maypole este un dans popular ceremonial, realizat în jurul unui stâlp înalt, împodobit cu ghirlande de verdeață sau flori și de care adesea sunt atârnate panglici care sunt țesute în modele complexe de către dansatori. Astfel de dansuri sunt supraviețuitoarele dansurilor antice în jurul unui copac viu, ca parte a ritualurilor de primăvară pentru a asigura fertilitatea. În mod obișnuit, ele au loc în Ziua de 1 Mai, dar apar și în timpul verii în Scandinavia și la alte festivaluri din alte locuri. Acestea sunt larg răspândite în Europa – de exemplu, “Sellenger’s Round”, în Anglia, “baile del cordón”, în Spania – și se găsesc și în India. Dansuri similare cu panglici au fost realizate în America Latină pre-columbiană și au fost ulterior integrate în dansuri ritualice de origine hispanică. Dansuri Maypole pot apărea, de asemenea, în alte dansuri ritualice, ca în “ezpata dantza” bască sau “dansul sabiei”.
Arminden/Armindeni sau Pomul de Mai: nume popular al zilei de 1 Mai (considerată ca început al primăverii); sărbătoare populară de primăvară (ținută la 1 Mai); pom sau crengi verzi care se pun în ziua de 1 Mai la poartă, ușă sau ferestrele caselor.]
Tripla incintă este un model schematic de diferite forme (trei pătrate sau cercuri concentrice, combinații ale ambelor sau combinații cu poligoane) care, conform lui Louis Charbonneau-Lassay în “Esoterismul câtorva simboluri geometrice creștine”, simbolizează formația ternară sau triplă a omului: corp, suflet, spirit; sau a lumii: universul fizic, universul inteligibil sau intelectual și universul spiritual sau transcendental.
Acest simbol, sub formă de pătrate, a fost găsit gravat pe niște stele funerare, precum cea din Suèvres (Franța), datând aproximativ din perioada druidică sau galo-romană. Simboluri similare au fost găsite gravate în os, atribuite perioadei Merovingiene și în graffiti-urile Cavalerilor templieri din castelul Chinon din Franța (1308). Reversul monedelor englezești din secolele al XIV-lea și al XV-lea și aversul monedelor “anagramă” castiliene sunt triple incinte ca model și probabil ca semnificație.
Tripla incintă
Tripla Incintă aminteşte și de Cele Trei Lumi ale Tradiţiei (Pămînt, Lumea Intermediară, Cer), cărora le corespund cele trei grade de iniţiere din societăţile secrete – fie că e vorba despre casta preoţilor din Egiptul Antic, de ierarhiile druidice, de „Collegia fabrorum” (strămoșii confreriilor/frățiilor medievale ale constructorilor) sau de francmasonerie.
Paul Le Cour (1871 – 1954) scriitor, esoterist și astrolog francez, a semnalat, în revista Atlantida (iulie-august 1928), un simbol ciudat desenat pe o piatră druidică, descoperită în jurul anului 1800, în Suèvres (Loir-et-Cher), care fusese studiat anterior de arheologul Ernest Camille Florance, președintele Societății de Istorie Naturală și Antropologie din Loir-et-Cher, autorul a numeroase lucrări despre preistoria acestui departament, o consideră o piatră de sacrificiu din epoca galică și un vestigiu al unui vechi sanctuar galic înlocuit cu un templu închinat lui Apollo, apoi de o biserică creștină.
Acest sanctuar galic, crede el, ar putea fi cel despre care vorbește Cezar, ca fiind locul de întâlnire anuală al druizilor de la granițele țării Carnuților.
[Druid: preot celt. Druizii, preoți ai vechilor celți din Galia și insulele britanice, formau o clasă sacerdotală, având o doctrină religioasă proprie, și credeau, printre altele, în nemurirea sufletului și în metempsihoză. Prin atribuțiile lor juridice au avut o puternică influență politică, socială și religioasă în țările celtice (Irlanda, Bretania, Galia).
Carnuții erau unul dintre multele triburi ale galilor, care au locuit într-o arie vastă între fluviile Sena și Loara, pe teritoriul actualelor departamente Eure-et-Loir, Loiret și Loir-et-Cher. Teritoriul ocupat de carnuți a fost perceput de către romani ca centrul politic și religios al popoarelor locuitoare ale Galiei. Cetățile principale ale carnuților au fost Cenabum (astăzi Orléans) și Autricum, al cărei nume de astăzi, Chartres, derivă direct din numele tribului care a fondat-o. În fiecare an, marile adunări ale druizilor aveau loc într-una din aceste cetăți.]
Blocul de piatră druidică din Suèvres având dimensiunile de 1,5 m/0,95 m
Acest bloc de piatră a fost descoperit în jurul anului 1848, de niște viticultori ce doreau să înființeze o plantație viticolă, pe un teren din apropierea unei fântâni, lângă biserica Saint-Lubin din Suèvres (Loir-et-Cher), un oraș de pe malurile Loarei și la marginea străvechii păduri din Orléans. Blocul de piatră, cu dimensiunile de 1,50m/0,95m, are o față aplatizată ce poartă o gravură ciudată și câteva cavități.
Fațada sudică a bisericii Saint-Lubin din Suèvres, o bijuterie de artă romanică.
Carte poștală, din jurul anului 1900. În dreapta crucii, puțin mai în spate, două femei sunt așezate pe presupusele ruine ale templului galo-roman.
Piatra druidică, acum în mica grădină a bisericii Saint-Lubin.
Celor cinci cavități nu pare să le fi fost găsită vreo explicație până acum. Ele sunt dispuse astfel încât par a fi urmele produse de o mână dreaptă uriașă ale cărei degete s-ar fi scufundat în ea ca în lut. Trebuie menționat faptul că urma corespunzătoare degetului mare este cea mai mare, iar cea corespunzătoare degetului mic, cea mai îngustă. Se știe cât de importantă este mâna în simbolismul arhaic. În ceea ce privește gravura, care are o latură de aproximativ 20 cm, aceasta reprezintă trei pătrate concentrice legate între ele prin patru linii în unghi drept.
Paul Le Cour a remarcat că același semn se găsește pe o ștampilă galo-romană, găsită în jurul anului 1870, în Villefranche-sur-Cher (Loir-et-Cher); și a venit cu ideea că acest simbol poate fi o triplă incintă sacră. Acest simbol este, de fapt, format din trei pătrate concentrice, legate între ele prin patru linii în unghi drept.
Ștampila galo-romană din Villefranche-sur-Cher
Oculiștii romani foloseau aceste ștampile, intaglio / intalie (piatră dură, gravată în adâncime, folosită mai ales la inele ca sigiliu), pentru a marca picăturile oftalmice pe care le vindeau clienților lor, picături formate dintr-o pastă care se întărea la contactul cu aerul și care erau făcute să se dizolve în diferite lichide după caz.
Ștampila din Villefranche-sur-Cher este din gresie, are 40 cm lungime și lățime, 12 cm grosime. Muchiile sale poartă următoarele inscripții:
Cromstephan Adrescentescic Cromstephani Addiatesistol
ceea ce ar însemna (picături oftalmice) de la Caius Romanus Stephanus pentru cicatricile recente și (picături oftalmice) pentru eliminarea bolilor oculare (diathesis tol lendas).
În momentul în care apărea articolul Atlantidei, domnul Florance a fost informat despre același simbol, gravat pe o piatră mare de la baza unui contrafort (întăritură din piatră alăturată unui zid înalt pentru a-l consolida) al bisericii din Sainte-Gemme (Loir-et-Cher), piatră care se pare că avea o proveniență anterioară construcției acestei biserici și care ar putea data încă de pe vremea druizilor.
Biserica din Sainte-Gemme
În plus, este cert că, la fel ca multe alte simboluri celtice, și în special cel a roții, această figură a rămas folosită până în Evul Mediu, deoarece domnul Charbonneau-Lassay a remarcat-o printre „graffiti”-urile de pe donjonul (turnul principal, cel mai bine fortificat, al unui castel medieval) castelului din Chinon, împreună cu un altul nu mai puțin străvechi, format din opt raze și circumscris de un pătrat care se află pe „betilul” din Kermaria, studiat de M. J. Loth.
Graffiti-uri atribuite cavalerilor templieri închiși în donjonul fortului Coudray al Castelului Chinon, Franța
Simbolul de pe betilul din Kermaria
[Betilul din Kermaria sau piatra gravată din Kermaria-Pont-l’Abbé este un betil, adică o piatră sacră, pe care sunt gravate motive celtice de tradiție indo-europeană.
Betil (cuv. ebraic) – piatră care, la vechii semiți, era un simbol al divinității. Cultul ei a fost preluat de greci și romani. Conform tradiției, betilul este numele pietrei pe care Cronos a înghițit-o, crezând că-și înghite primul născut, pe Zeus.
Kermaria an Iskuit este o capelă / bisericuță din cătunul Kermaria în Plouha (Côtes-d’Armor), Bretania, Franța, construită în secolul al XIII-lea și declarată monument istoric încă din 3 iulie 1907.]
Capela Kermaria an Iskuit
Le Cour indică faptul că simbolul pătratului triplu se găsește și la Roma, în Bazilica Sfântul Paul /Pavel (numită și Bazilica Sfântul Paul din afara Zidurilor), datând din secolul al XIII-lea și că, pe de altă parte, era cunoscut în antichitate, în alte părți decât ale celților, de vreme ce el însuși a remarcat-o de mai multe ori în Acropola Atenei, pe dalele Partenonului (pe latura estică) și pe cele ale Erehteionului.
Interpretarea acestui simbol ca reprezentând o triplă incintă pare foarte corectă. Și Le Cour, în legătură cu acesta, stabilește o comparație cu ceea ce spune Platon, care, vorbind despre metropola atlanților, descrie palatul lui Poseidon ca fiind construit în centrul a trei incinte concentrice, legate între ele prin canale care într-adevăr formează o figură similară cu aceasta, dar circulară în loc să fie pătrată.
Dar care poate fi semnificația acestor trei incinte? Trebuie să fi fost trei grade de inițiere, astfel încât ansamblul lor ar fi fost într-un fel figura ierarhiei druidice; și faptul că aceeași figură se găsește și în alte părți decât pe teritoriul celților ar indica faptul că existau, și în alte forme tradiționale, ierarhii constituite pe același model, ceea ce este perfect normal.
Împărțirea inițierii în trei grade este, de altfel, cea mai frecventă și, s-ar putea spune, fundamentală; toate celelalte reprezintă, în comparație cu aceasta, doar subdiviziuni sau dezvoltări mai mult sau mai puțin complicate. Ceea ce a condus la această idee este faptul că există documente care, în anumite sisteme masonice de rang înalt, descriu cu precizie aceste grade ca tot atâtea incinte succesive trasate în jurul unui punct central; fără îndoială, aceste documente sunt incomparabil mai puțin vechi decât monumentele în cauză, dar se poate găsi totuși un ecou al tradițiilor care le sunt anterioare și, în orice caz, oferă un punct de plecare pentru conexiuni interesante.
Această explicație nu este în niciun caz incompatibilă cu altele, cum ar fi cea prevăzută de Le Cour, care ar lega cele trei incinte cu cele trei cercuri ale existenței recunoscute de tradiția celtică; aceste trei cercuri, care se regăsesc sub o altă formă în creștinism, sunt în plus aceleași „cele trei lumi” ale tradiției hinduse. Pe de altă parte, cercurile cerești sunt uneori reprezentate ca niște incinte concentrice care înconjoară Meru, adică Muntele sacru care simbolizează „Polul” sau „Axa Lumii”.
Astfel, în centrul Triplei Incinte, se înalţă „Meru”, muntele sacru, simbolizînd Polul, Axis Mundi. În tradiţia zamolxiană, Muntele Sacru este Omul, cu diversele sale atribute – Caraimanul, Călimanul, Kogaionul. În jurul acestei înălţimi, care poartă Templul, se organizează întreaga Cetate. Acropola ateniană şi Forumul roman sunt relicve ale Muntelui Sacru.
Dacă este vorba despre o inițiere reală, gradele sale corespund la tot atâtea stări ale existenței și sunt acele stări care, în toate tradițiile, sunt descrise ca tot atâtea lumi diferite, căci trebuie înțeles că „localizarea” are doar un caracter pur simbolic. La Dante, de exemplu, cerurile sunt în mod corespunzător „ierarhii spirituale”, adică grade de inițiere; și este de la sine înțeles că acestea se raportează în același timp la gradele existenței universale, deoarece, în virtutea analogiei constitutive a Macrocosmosului și a Microcosmosului, procesul inițiatic reproduce riguros procesul cosmogonic .
Caracteristica oricărei interpretări cu adevărat inițiatice este de a nu fi niciodată exclusivă, ci, dimpotrivă, să integreze sintetic în sine toate celelalte interpretări posibile; de aceea simbolismul, cu semnificațiile sale multiple și suprapuse, este mijlocul normal de exprimare a oricărei învățături inițiatice adevărate.
Semnificația celor patru linii dispuse în formă de cruce și care leagă cele trei incinte devine imediat foarte clară: sunt într-adevăr canale prin care învățarea doctrinei tradiționale este comunicată de sus în jos, de la gradul /rangul suprem care este depozitarul ei și este distribuită ierarhic la celelalte grade sau căi de acces din Centru către Periferie şi de Sus către Jos.
Partea centrală a figurii corespunde „fântânii de învățătură” despre care vorbește Dante și „Fedeli d’Amore” /„Credincioșii iubirii” („Fedeli d’Amore”, confrerie/frăție inițiatică literară menționată de Dante în Vita Nuova) și dispunerea în cruce a celor patru canale se identifică cu cele patru râuri ale Paradisului. Prin urmare, cele patru râuri care scaldă Grădina Paradisului, conform Bibliei, reprezintă, simbolic, canalele prin care influenţa Principiului se manifestă în Materie, dar şi căile de comunicare ale învăţăturii iniţiatice.
Forma Triplei incinte nu este neapărat pătrată, ci se poate spune că, la origini, forma ei a fost rotundă. Conform Tradiţiei, „Paradisul terestru”, marcând începutul unui ciclu al lumii, avea formă circulară, iar „Ierusalimul ceresc”, sfârşitul ciclului, va avea formă pătrată. Este, din nou, o ilustrare a „materializării” lumii, a cuadraturii cercului.
Astfel, între cele două forme, circulară și pătrată, ale figurii celor trei incinte, există o nuanță importantă de observat: acestea se referă, respectiv, la simbolismul Paradisului terestru și la cel al Ierusalimului ceresc. Există întotdeauna o analogie și o corespondență între începutul și sfârșitul oricărui ciclu, dar, la sfârșit, cercul este înlocuit de pătrat, iar acest lucru indică realizarea a ceea ce ermetiștii desemnează simbolic drept „Cuadratura cercului”: sfera, care reprezintă dezvoltarea posibilităților prin extinderea punctului primordial și central, se transformă într-un cub la finalizarea acestei dezvoltări și se ajunge la echilibrul final pentru ciclul considerat.
Deci forma circulară trebuie să reprezinte punctul de plecare al unei tradiții, ceea ce este într-adevăr cazul Atlantidei, iar forma pătrată trebuie să reprezinte punctul său final, corespunzător constituirii unei forme tradiționale derivate. În primul caz, centrul figurii ar fi sursa doctrinei, în timp ce, în cel de-al doilea caz, ar fi mai corect să fie rezervorul, autoritatea spirituală având mai ales un rol de conservare; dar, simbolismul „fântânii de învățătură” se aplică ambelor cazuri.
Din punct de vedere al simbolismului numerologic, trebuie menționat și faptul că ansamblul de trei pătrate formează duodecimalul (sistem de numerație în bază 12). Dispuse diferit, aceste trei pătrate, cărora li se adaugă patru linii încrucișate, pe diagonala pătratului mare, constituie figura conform căreia străvechii astrologi au înscris zodiacul. De altfel, această figură era considerată ca cea a Ierusalimului ceresc, cu cele 12 uși ale sale, câte trei pe fiecare parte și există aici o legătură evidentă cu semnificația indicată pentru forma pătrată.
Exemple de triple incinte:
Atlantida
Reconstituirea Atlantidei
În dialogul „Critias”, Platon descrie fortificațiile cetății Atlantida, conform unor surse egiptene, aceasta fiind plasată în timp cu nouă mii de ani înainte de Hristos:
„Pe înălțimea pe care trăia Clito, Poseidon a doborât totul în jurul versanților pentru a face o fortăreață solidă ridicând, de jur împrejurul ei, inele de pământ și de mare, din ce în ce mai mari, două de pământ și trei de mare, care erau, ca și o roată de olar, din toate părțile echidistante de centrul insulei, făcând astfel inaccesibilă oamenilor insula centrală: încă nu existau bărci și nici navigație.”
Cetatea se afla „în faţa coloanelor lui Hercule”, adică în Oceanul Atlantic, pe o insulă-continent, având în centrul său un munte. În jurul său, atlanţii au săpat trei canale circulare, delimitând cele trei incinte, unite prin poduri, făcând astfel accesibilă insula sacră, pe uscat sau pe mare. În centru, se afla Templul lui Poseidon, iar celelalte edificii se ordonau în jurul lui.
Această idee a triplei incinte pare deosebit de originală. Un fel de „marcă de fabrică” a oricărei construcții purtând marca „Atlantida”. Nu este foarte important ca aceste inele să fie de apă sau de piatră, să fie circulare sau pătrate, deoarece simbolul este susținut aici în esență de ideea de concentricitate „trinitară”.
Inis Mor
Fortul Dún Aonghasa pe Insula Inis Mór (Inishmore), Insulele Aran, Irlanda, vedere aeriană
Vestul Irlandei abundă în forturi celtice construite în cea mai mare parte între anii 500 și 800. Dintre acestea, unele se remarcă prin mărime, poziție geografică, grosimea sau înălțimea fortificațiilor, spațiul împrejmuit, vechime etc. Dintre acestea, două sau trei prezintă originalitatea de a avea o triplă incintă și sunt, de asemenea, cele mai vechi.
Fortul Dún Aonghasa, de pe insula Inis Mór din Insulele Aran, este cel mai interesant. Acest fort este situat în vârful unei faleze (de 87 m înălțime!), pe coasta de sud a insulei și permite o observare extinsă (până la 120 km, într-o zi senină) a Oceanului Atlantic.
Fortul a fost ocupat până în jurul anului 1000, dar construcția sa, potrivit arheologilor care îl studiază, datează din Preistorie, resturile de alimente găsite în incinta interioară au fost datate cu radiocarbon la 3500 de ani, ceea ce înseamnă că fortul are o vechime și mai mare.
Tenochtitlan
Conform legendei, aztecii au fondat Tenochtitlan, capitala imperiului lor, în 1325, în locul în care ar fi văzut un vultur, pe un cactus, devorând un șarpe (acesta se găsește atât pe stema, cât și pe steagul Mexicului de astăzi).
Drapelul Mexicului
Tenochtitlan era situat în câmpia mlăștinoasă și semi-lacustră a lacului Texcoco (actualmente, Mexic). Odată ce a devenit orașul bogat și dens populat, care a uluit chiar și pe cuceritorii spanioli, a ajuns un fel de Veneție americană străbătută de canale.
Cum arăta Tenochtitlan (numit și Temixtitan de către azteci), înainte de distrugerea sa de către spanioli
Acest plan magnific, întocmit pentru Hernando Cortez însuși, datează din 1524. Potrivit unor erudiți, acest plan a fost elaborat după cucerirea și, prin urmare, după cvasi-distrugerea orașului, destul de spectaculos și evocând în mod incredibil Atlantida, reflectă doar o parte din realitate și este reconstituit în mare parte pe baza unor mărturii scrise. Într-adevăr, potrivit anumitor surse, Tenochtitlan era înconjurat de trei canale concentrice!…
Angkor Vat
Templul Angkor Vat din Cambodgia este, de asemenea, construit conform unui plan care poate fi legat cu ușurință de cel al Atlantidei (triplă incintă, canale, amplasare centrală etc.)
Acest complex de temple, din provincia Siem Reap, a fost construit în secolul al XII-lea, în timpul domniei lui Suryavarman II (unul dintre cei mai mari monarhi ai Imperiului Khmer (802-1431) care a reușit să unifice țara prin crearea unui guvern puternic) și dedicat zeului hindus Vishnu. Este printre cele mai mari temple realizate vreodată, al doilea după complexul de temple Karnak, din zona Thebei, Egipt, iar unii susțin, că ar fi chiar cel mai mare. Numele său înseamnă „Orașul Templului” și a fost creat ca o manifestare fizică a interacțiunii umane cu tărâmul zeilor. Spiralele construcțiilor reprezintă munții veșniciei, iar canalul, apele veșnice.
Templul are o suprafață de 162,6 hectare, cu un turn central de 65 m înălțime. Canalul care îl înconjoară are o lățime de 200 m, parcurgând un perimetru de peste 5 km, cu o adâncime de 4 m. Funcția sa de templu hindus a ieșit din uz la sfârșitul secolului al XIII-lea, și a fost preluat de călugării budisti, în secolul al XVI-lea, devenind templu budist.
În mitologia hindusă centrul universului este Muntele Meru pe care trăiesc zeii, la fel cum zeitățile grecești locuiau pe Muntele Olimp. Templul trebuia să fie deci imaginea acestui munte. Acest paralelism între templu și munte apare adesea în arhitectură: sanctuarul în care va fi amplasată statuia zeului va fi construit în vârful unei piramide a cărei funcție simbolică este de a consolida identitatea dintre templu și Muntele Meru. Turnul spiralat care se găsește în centrul templului este ca legendarul Meru: este descris într-adevăr ca fiind sprijinit de alți patru munți inferiori. Incintele concentrice succesive, precum și canalul, evocă, după exegeți, lanțurile montane și oceanele care înconjoară centrul lumii.
Angkor Vat, vedere aeriană
Ipoteza unei reminiscențe a Atlantidei poate fi la fel de ușor evocată și aici. Indiile de Est sunt foarte aproape și unii au văzut în Marea Chinei de Sud o posibilă locație a Atlantidei!… cu atât mai mult cu cât în pofida tuturor studiilor, originea civilizației Angkoriene rămâne un mister.
Ierihon
Orașul Ierihon este considerat drept cea mai veche așezare urbană din lume, precum și orașul cu primele fortificații din lume, fiind descris în Biblie ca “orașul palmierilor”. Ierihonul este al doilea sit arheologic din Țara Sfântă dupa Ierusalim.
Acest oraș fortificat al Palestinei se pare că a fost întemeiat în Mezolitic (Epoca de Mijloc a Pietrei, epocă denumită și Epipaleolitic, încadrată aproximativ între 10.000/8.000 și 5.500 î.Hr.). S-a găsit o incintă și un turn de piatră care datează din această perioadă și, prin urmare, ar fi putut fi aproape contemporan cu dispariția Atlantidei…
Zidurile Ierihonului au rămas faimoase în istorie. În Vechiul Testament, se relatează cucerirea orașului Ierihon: după ce au rătăcit prin deșertul Sinai, vreme de 40 de ani, israeliții s-au pregătit să treaca râul Iordan pentru a intra în Țara Făgăduinței, situată dincolo de Ierihon. Iosua, succesorul lui Moise, a trimis doi spioni care au pătruns în oraș de unde s-au întors cu informații prețioase cu privire la Ierihon. Deși Iordanul se revărsase în perioada în care israeliții aveau să treacă, apa a încetat ca prin minune să mai curgă, astfel încât toți au trecut “pe pământ uscat”. Apoi au mers in jurul orașului fortificat, zilnic, timp de șapte zile suflând în șapte trompete. În ziua a șaptea zidurile s-au dărâmat. Israeliții au pătruns în oraș trecând totul prin foc și sabie.
În timpul secolului XX, patru mari arheologi au făcut săpături în sit, descoperind că Ierihonul avea un sistem de fortificații impresionant. Împrejurul orașului exista un zid de apărare înalt de 4,50 m. Pe zid mai exista încă un perete din cărămidă, înalt de 2,50 m, întărit din spate cu metereze din pământ. În spatele acestui prim zid au fost găsite așezăminte omenești. Un alt zid de cărămidă proteja restul orașului.
Zidurile Ierihonului
Arheologii au descoperit, într-o parte a orașului, grămezi mari de cărămizi la baza ambelor ziduri, indicând o prăbușire neașteptată a fortificațiilor. Cărămizile prăbușite au format o rampă pe care invadatorii au putut pătrunde în oraș cu ușurință. În mod normal, zidurile ar fi trebuit să se prăbușească spre interior, cu toate acestea, ele erau prăbușite spre exterior, ceea ce înseamnă că un cutremur ar putea explica pe de-o parte, oprirea Iordanului menționată în descrierea biblică, iar pe de alta, prăbușirea zidurilor spre exterior.
Stonehenge
Se pot distinge în acest desen: templul central, cele trei incinte, șanțul (în albastru) mărginit de terasament (în maro), incinta fiind conectată la un „bulevard” de 3 km lungime.
Stonehenge este un monument megalitic compus dintr-un ansamblu de structuri circulare concentrice, ridicat între -2800 și -11001, din neolitic până în epoca bronzului. Este situat la treisprezece kilometri nord de Salisbury și la patru kilometri vest de Amesbury (Wiltshire, Anglia). Henge înseamnă monument preistoric format dintr-un cerc cu verticale din piatră sau din lemn.
Ansamblul Stonehenge este format din patru cercuri concentrice construite din pietre mari. Cercul exterior (cercul de Sarsen), de 33 m în diametru, este construit din 30 de blocuri imense de piatră (megaliți – menhire), așezate vertical; astăzi doar 17 dintre aceste blocuri mai sunt în picioare. Deasupra acestor blocuri de piatră au fost așezate ca niște praguri (buiandrugi) alte blocuri curbate (în formă de arc de cerc).
Stonehenge, vedere aeriană
În interiorul acestui lanț exterior se află un alt cerc de blocuri mai mic din piatră vânătă (sulfat de cupru). Acestea împrejmuiesc un aranjament în formă de potcoavă, construit tot din piatră vânătă, în interiorul căreia se află o placă din gresie micacee, denumită Piatra de Altar.
Toată construcția este înconjurată de un lanț circular care măsoară 104 m în diametru. În interior, se ridică un banc de nisip care cuprinde 56 de morminte cunoscute sub numele de “găurile lui Aubrey” (după numele celui care le-a descoperit, John Aubrey). Terasamentul și lanțul sunt intersectate de un Bulevard, o cale procesională lată de 23 m și lungă de aproape 3 km. Aproape de intrarea în Bulevard se află Piatra Sacrificiului.
© CCC
Mituri și simboluri în arhitectură (5)
Mituri și simboluri în arhitectură
Mituri și simboluri în arhitectură (2)
Mituri și simboluri în arhitectură (3)