Arhitectura

Mituri și simboluri în arhitectură (5)

---

LABIRINT

Labirint vegetal temporar

Labirintul Sortilèges, unul dintre numeroasele labirinturi create în 2004. Acesta era situat în Ribeauvillé, Alsacia.

Unul dintre cele mai citite și studiate mituri din istoria umanității este Mitul labirintului. În diferite epoci, acesta a fost investit cu mai multe funcții și semnificații, arhitecturale, ornamentale, simbolice sau spirituale. În zilele noastre, labirintul, ca element fondator al poveștii mitice, adică ca o poveste a unor evenimente fabuloase care întemeiază identitatea socială și culturală a unui popor, a lăsat loc mitului imaginii simbolice a labirintului.

Într-adevăr, atunci când se vorbește, în mod obișnuit, despre labirint, nu se mai evocă povestea lui Tezeu și a Minotaurului, a Ariadnei sau a lui Minos, ci se face referire aproape exclusiv la semnificațiile figurative pe care le-a dobândit acest cuvânt. Chiar și în domeniile lingvistic și literar termenul și-a pierdut sensul mitologic și religios original. Datorită extinderii utilizării sale la alte realități, cum ar fi domeniul medical și dimensiunea ludică, pe lângă dimensiunile filozofice, artistice, literare și religioase, a fost lipsit, de cele mai multe ori, de orice valoare sacră și contemplativă, pentru a desemna, mai simplu, o imagine, aceea care reprezintă metaforic o realitate individuală, socială sau culturală, percepută ca fiind din ce în ce mai complexă și dificilă.

Etimologie: “laburinthos”, în greaca veche,”labyrinthus”, în latină.

Originea cuvântului este probabil preelenică, indo-europeană, însemnând „totul-din-pietre”. În trecut, s-au încercat diverse comparații etimologice, de exemplu cu termenul grecesc “labrys”, denumirea toporului cretan cu două tăișuri, cu care ar fi fost săpat labirintul, de unde și denumirea de “Palatul topoarelor”.

Definiție:

– edificiu utilizat ca mijloc de apărare la porțile orașelor fortificate, fie împotriva adversarului uman, fie împotriva influențelor malefice;

– în antichitate, clădire mare, cu săli numeroase, dispuse în așa fel încât ieșirea să fie dificil de găsit; rețea complicată de trasee, galerii cărora li se găsește greu ieșirea;

– traseu sinuos, cu sau fără ramificații, cu fundături / căi înfundate și piste false concepute pentru a-l face pe cel ce se află în interior să se rătăcească sau să i se încetinească deplasarea;

– complicație inextricabilă (imposibil de înțeles și de descurcat).

În zilele noastre, termenul de labirint se referă la o organizare complexă, sinuoasă, precisă (arhitectură, urbanism, grădini, peisaje) sau abstractă (structuri, moduri de a gândi), în care un om se poate pierde. Traseul labirintului este dificil de urmărit și de perceput în totalitate.

Cuvântul desemnează în mitologia greacă o serie complexă de galerii construite de arhitectul Daedalus pentru a închide Minotaurul. În latină, labirint înseamnă „împrejmuire a clădirilor din care este dificil să găsești o ieșire”.

Origine: ideea de labirint ar fi apărut în mitologia greacă (după unele opinii formulate de autorii antici) de la scoica spiralată cu drum întortocheat, numită de poetul grec Theroderides fie “labirintul mării”, fie “scoica lui Dedal”.

Ce este un labirint?

Un labirint este un sistem de coridoare complicate și trasee care se înfundă. Numele a fost dat de către vechii greci și romani unor clădiri subterane sau parțial subterane, conținând un număr de încăperi și galerii care făceau dificilă ieșirea din ele. Începând cu Renașterea europeană, labirinturile constituite din alei complicate, separate de arbuști înalți, au devenit o caracteristică a grădinilor geometrice.

Labirintul este o structură arhitectonică, aparent inutilă, și cu o configurație atât de complexă încât, odată ce te afli în interior, este imposibil sau foarte dificil să evadezi din el. Poate lua forma unei grădini configurate în mod similar.

Scrierile antice menționează cinci mari labirinturi: cel din Egipt, pe care Pliniu l-a situat în lacul Moeris; cele două labirinturi cretane din Cnossos (sau Knossos) și Gortina; labirintul grecesc de pe insula Lemnos; și cel etrusc de la Clusium (astăzi, Chiusi, în Italia). Este posibil ca anumite temple inițiatice să fi fost labirintice, în construcție, din motive doctrinare.

Planurile de teren, schițele și emblemele labirinturilor apar destul de frecvent pe o arie foarte largă, dar mai ales în Asia și Europa. Se crede că unele au fost concepute cu scopul de a atrage forțele malefice în ele, astfel încât să nu poată scăpa niciodată. Deci, este de presupus că, pentru primitivi, labirintul avea o anumită fascinație comparabilă cu abisul, vortexul și alte fenomene. Cu toate acestea, sculptorul german Waldemar Fenn (1877-1955) sugerează că unele labirinturi circulare sau eliptice din gravurile preistorice (petroglife) – cele de la Peña de Mogor (Pontevedra, în Galicia, Spania), de exemplu – ar trebui să fie interpretate ca diagrame ale cerului, adică imagini ale mișcărilor aparente ale corpurilor astrale.

Petroglifă cu incizia unui labirint circular, Peña de Mogor, Spania

[Petroglifă, petroglife: rocă șlefuită grosier pe cale naturală sau sculptată rudimentar cu mâna; desen incizat pe rocă.]

Această noțiune nu se opune celei precedente: este independentă de ea și, până la un punct, complementară, pentru că labirintul terestru, ca o structură sau ca o configurație, este capabil să reproducă celestul și pentru că ambele fac aluzie la aceeași idee de bază – pierderea spiritului în procesul de creație – deci “căderea” în sens neoplatonic – dar și nevoia care rezultă de a căuta drumul dinspre “Centru”, înapoi către spirit.

Labirint – ceasul implică juxtapunerea timpului și a spațiului (după o gravură veche)

Există o gravură, realizată de olandezul Goossen van Vreeswyk (Amsterdam, 1672), ilustrată în cartea-emblemă De Groene Leeuw of het licht der philosophen (Leul Verde sau lumina filosofilor), un tratat de alchimie, care descrie sanctuarul de lapislazuli al alchimiștilor, încercuit de orbitele planetelor, ca de niște ziduri, sugerând în acest mod un labirint cosmic.

[Carte-emblemă: colecție de imagini simbolice, însoțite de obicei de motto-uri și expuneri în versuri și adesea, de un comentariu în proză. Derivată din alegoria și bestiarul medieval, cartea-emblemă a apărut ca gen pictural-literar în vestul Europei, în secolul al XVI-lea, și a devenit populară în timpul secolului al XVII-lea.

Bestiar: antologie medievală de fabule sau de povestiri alegorice cu animale.

Lapislazuli: mineral (silicat de sodiu, de calciu și de aluminiu natural) rar, de culoare albastră, folosit la confecționarea bijuteriilor sau a unor obiecte de artă.]

Sanctuarul de lapislazuli al alchimiștilor ilustrat în cartea-emblemă De Groene Leeuw of het licht der philosophen

Emblema labirintului a fost utilizată mult de către arhitecții medievali. Parcurgerea traseului labirintic al unui mozaic de pe pavimentul unei catedrale avea loc întrucat acesta era considerat un substitut simbolic pentru un pelerinaj în Țara Sfântă.

Motivul labirintului

Labirintul este un edificiu cu o suprafață foarte mare. Acesta conține o multitudine de componente dispuse astfel încât ieșirea este dificil de găsit. Aici te rătăcești cu ușurință sau tinzi să te întorci pe același traseu pentru a-l străbate din nou.

Figura labirintului, adânc înrădăcinată în imaginația noastră, și-ar fi luat numele de la palatul Minotaurului, un spațiu închis și angoasant. Herodot spune însă că Daedalus s-a inspirat el însuși de la un edificiu religios situat în regiunea Fayoum, în Egipt.

În secolul I, aceste labirinturi egiptene și cretane sunt citate de Pliniu cel Bătrân (Istoria naturală, XXVI 19), într-un inventar pe care îl completează cu labirintul din Lemnos, la nord de Marea Egee și cu cel al Porsenei din Etruria. Se prefigurează astfel o zonă geografică continentală și insulară, pe țărmurile nordice și sudice ale Mediteranei.

Înțelegerea motivului labirintului din spațiul mediteranean necesită, așadar, încrucișarea surselor textuale și materiale într-o continuitate temporală cu origini mitice și deschisă spre prezent. Folosind spațiul și timpul, se creează o rețea de filiații simbolice, arhitecturale și artistice din unul sau două exemple fondatoare.

Prima reprezentare a labirintului supraviețuiește trecerii din Antichitatea păgână în Evul Mediu creștin, într-o formă de sincretism viguros.

Dincolo de permanența formelor, ochiul se obișnuiește cu variația lor. Intrăm în simbolismul labirintului pentru a ne interoga asupra sensului său într-un context cultural păgân și apoi creștin:

– labirintul ca reprezentare a ocolului, a înșelăciunii și a rătăcirii, în meandrele căruia se ascunde un pericol: un labirint (dedal) propriu-zis.

– labirintul ca operă estetică cu forme regulate, chiar simetrice, o figurație a cosmosului care ascunde în inima sa o comoară spirituală.

– labirintul, un motiv antic moștenit, reprodus și adaptat în edificiile religioase din Evul Mediu.

Labirintul cretan, o construcție remarcabilă și monumentală, a oferit un model pentru crearea unui motiv artistic reprodus la scară mai mică pe tablițe, monede, mozaicuri, pavimente. Acest motiv este o mărturie a răspândirii culturii greco-romane în bazinul mediteranean prin elenizarea lumii romane și prin romanizarea Mediteranei. Creștinat, simbolul evoluează spre alte sensuri.

Numele comun “dedal” derivă din numele Daedalus, numele arhitectului care a construit labirintul. Acesta  provine din verbul grecesc δαιδἀλλω: a modela, a lucra cu arta. Numele are o conotație negativă. Un labirint formează un ansamblu de elemente (încăperi sau coridoare) în care este dificil să te orientezi. Fundăturile și pistele false duc la pierderi și erori.

Mitul Minotaurului, închis în labirint, ne situează într-un context cretan anterior războiului troian. Mitul prezintă palatul emblematic din Cnossos ca reședința regelui Minos, într-un moment în care palatele sunt în același timp centre economice, politice și religioase. Multe activități sunt concentrate într-un ansamblu de cartiere cu funcții definite.

Textul lui Ovidiu, extras din Metamorfoze, cartea a VIII-a, este unul dintre cele mai dezvoltate texte antice pe această temă. Acesta urmărește întregul mit de la nașterea Minotaurului și până la moartea lui Icar.

În privința elementelor care descriu labirintul, diferențele sunt izbitoare între detaliile descrierilor literare, unde accentul este pus pe sinuozitatea traseului, unghiurile drepte și coridoarele rectilinii ale Cnossosului. Se constată o distorsiune între realitatea arheologică și mit, dezvăluind o apropiere dificilă între cele două descrieri. Arhitectura palațială este complexă, dar scopul său nu este acela de a se rătăci cei care traversează sau locuiesc în clădire.

Tipuri de labirinturi propuse de Umberto Eco

Autorul italian Umberto Eco a cărui pasiune pentru semiotică și intrigile labirintice este bine cunoscută definește trei tipuri de labirinturi: unicursal, manierist și rizom.

În notele pe marginea textului romanului Numele trandafirului (1983), Eco distinge trei tipuri de labirinturi.

– Primul este labirintul clasic sau labirintul cretan, tipic mitologiei grecești, pe care îl definește drept un labirint „unicursal” (traseu unic și continuu) deoarece traseul său, adesea înfășurat sub formă de spirală, are o singură direcție de deplasare și de la intrare până în centru, nu comportă fundături. Dificultatea sa majoră constă în a ajunge în centru și, de acolo, de găsit ieșirea. Acest model de labirint a fost în vogă până în epoca Renașterii și a simbolizat, conform interpretărilor spirituale, alegorice sau ezoterice, calea mântuirii, o cale a căutării (a lui Dumnezeu, a sinelui, a cunoașterii) sau călătoria de inițiere către o nouă viață după moarte.

„Dacă labirintul clasic ar fi desfășurat, am obține un singur fir: legenda firului Ariadnei este curioasă, ca și cum ai avea nevoie de un fir pentru a te orienta în labirintul clasic.”

Exemple emblematice sunt monedele, tablourile, gravurile sau desenele labirintului trasate pe pavimentul catedralelor. După cum se poate deduce cu ușurință, fiind un traseu cu o singură cale, pentru a ajunge în centru este necesar să continui drumul parcurs. Numai cu o mare forță de voință și hotărâre de neclintit se poate ajunge în centru, la scena confruntării dintre forțele opuse și, după bătălia decisivă, dacă este câștigată, se poate câștiga ieșirea. Conform lui Eco, acest tip de labirint reflectă „imaginea unui cosmos în care este greu de trăit, dar la urma urmei, există un spirit care l-a conceput.

– Al doilea tip de labirint este denumit „manierist”: este cel care prezintă un număr mare de căi, toate blocate, cu excepția unuia, cel bun, care duce spre ieșire. Există un plan al acestuia: din calea principală se ramifică mai multe brațe a căror întortochere face traversarea sa deosebit de dificilă. Prin urmare, este necesar să existe o regulă care să faciliteze călătoria, deoarece, în caz contrar, există riscul de a te pierde într-un du-te-vino continuu. Această regulă nu este dată a priori, ci trebuie formulată pe parcurs, prin calcule și încercări.

Acest mod de a proceda se referă la o concepție care favorizează o idee mai puțin dogmatică și mai experimentală de cunoaștere și cercetare. Exemplul clasic al acestui al doilea tip de labirint ar fi grădinile baroce care, precum cea de la Villa Pisani din Stra, în apropiere de Veneția, găzduiesc trasee inextricabile (care nu pot fi descurcate, fiind prea complicate) ale gardurilor vii amenajate sub formă de labirint. Conform mentalității și culturii din epoca barocă, labirintul manierist exprima o viziune mai laică și mai jucăușă asupra realității: jocurile dragostei care aveau loc în curțile interioare, ca cel dintre doamnă și cavaler. Acest divertisment, cu gustul său pentru deghizări și revelații, jocul dintre aparență și realitate, atracția pentru stupoare și dezamăgire, dovedește perfect ideea unei lumi care încă își păstra reperele puternice și stabile, chiar dacă le dobândea printr-o multitudine de moduri.

Labirintul „manierist” (arborescent), desfășurat, ar apărea ca un copac, „un arbore binar, de tipul celui folosit de gramaticieni și informaticieni”. Are un număr mare de trasee, dar toate, în afară de unul singur, conduc într-o fundătură. Acesta este un proces de interogare, de încercare și eroare, dar are o raționalitate imanentă, care este raționalitatea binară, și care poate fi descrisă în termeni ai algebrei Boole. O variabilă booleană nu poate fi decât adevărată sau falsă. În general, atunci când există N necunoscute binare, există 2N ipoteze complete posibile.

– Al treilea tip de labirint este „rizomul” lui Deleuze și Guattari, cu alte cuvinte „rețeaua infinită”, o structură care nu are centru sau periferie, nici în interior, nici în exterior și ale cărui elemente se pot conecta împreună în mai multe noduri, adică puncte focale, în conformitate cu intențiile individului care alege, el însuși, direcția de urmat în propria călătorie. Imaginea labirintului adoptat de epoca contemporană este cu totul diferită de imaginile anterioare: dacă labirinturile clasice și manieriste, în ciuda du-te-vino-urilor și a fundăturilor pe care le comportă traseul lor, propun o singură ieșire din „închisoarea” dedalică, labirintul în formă de rizom se caracterizează în principal printr-o diferență substanțială, și anume lipsa absolută a unui centru.

Labirintul „rizom” (tip rădăcină) sau „labirintul ermetic” este o rețea de căi întrețesute și infinite, în care orice punct este conectat la diverse alte puncte, dar unde nimic nu împiedică introducerea între două noduri, a unor noi conexiuni, chiar și între cele care nu erau conectate înainte. Fiecare traseu poate fi cel bun, atâta timp cât vrei să mergi pe partea pe care mergi. Rizomul este, așadar, locul conjecturilor, al pariurilor și al hazardului, al ipotezelor globale care trebuie refăcute tot timpul, deoarece o structură în rizom își schimbă fără încetare forma.

Imaginea actuală a labirintului presupune, de fapt, că cineva intră într-o structură cu multe ramuri potențial infinite care, în virtutea multiplicității căilor care se pot parcurge, nu oferă absolut nici o ieșire sau, mai bine zis, nu prevede niciuna. Să zicem că am fost aruncați în interiorul nostru și depinde de noi să trasăm calea care se potrivește cel mai bine voinței și experiențelor noastre.

Mai mult, se poate observa că în prezent labirintul nu mai evocă doar ideea unei realități complexe și ostile, ci o atracție complet nouă pentru om: provocarea pentru inteligența sa. Toate acestea, traduse în termeni cognitivi, ar exprima ideea că labirintul reprezintă o provocare, un calvar de parcurs. Deci, pentru a face față complexității realității, este necesar să contești labirintul lumii și să nu-l supui în mod pasiv, ceea ce înseamnă necesitatea de a o înfrunta direct, de a o trăi, de a o traversa cu o privire atentă și profundă, de a căuta să înțelegi mecanismele sale și să faci din ea un instrument al cunoașterii umane.

Labirintul romanului Numele trandafirului este un labirint manierist, iar cel în care trăiește William (Guglielmo (William) din Baskerville – personaj principal, călugăr franciscan și filosof) este un labirint ce sugerează un rizom, un labirint-rizom / rădăcină. Labirinturile sugerate în roman, însă, nu sunt spațiale, ci mentale.

Biblioteca mănăstirii, cu toate fundăturile și dispunerea înșelătoare a camerelor sale, reproduce fidel imaginea labirintului manierist, caracterizat printr-o multiplicitate de căi, răscruci și fundături. Astfel conceput, el amintește de ideea de înșelăciune și dispariție, dar, în același timp, și de cea a provocării lansate labirintului.

În ultimele capitole ale romanului, când William a înțeles că toate evenimentele care au avut loc în abație se învârteau în jurul celei de-a doua cărți din Poetica lui Aristotel, care era păstrată secretă în faimoasa bibliotecă, a intrat în ea, în ciuda interdicției lui Jorge de Burgos, bibliotecarul, și a început căutarea obiectului dorit, lansându-și provocarea bibliotecii-labirint. De altfel, de la început, biblioteca părea un loc neospitalier pentru a fi cucerit. Mai mult, însuși părintele Abbon a fost cel care, în primele pagini ale romanului, vorbindu-i despre bibliotecă, l-a descris în acești termeni:

“Biblioteca se apără singură, e de nepătruns precum adevărul pe care-l găzduieşte, amăgitoare precum minciunile pe care le păstrează. Labirint al minţii, ea este deopotrivă un labirint pămîntesc. Poţi să intri, dar nu poţi să mai ieşi.” (traducere din ediția în limba română)

sau

“Biblioteca se apără de una singură, insondabilă precum adevărul pe care îl păstrează, înșelătoare precum minciuna pe care o înglobează. Labirint al minții, este, de asemenea, un labirint pământesc. Ai putea intra în ea și nu ai mai putea ieși.”

Planul mănăstirii, din romanul Numele trandafirului, oferit lui William pentru a-și continua ancheta. Biblioteca-labirint amintește de forma labirintului de pe pavimentul Catedralei Notre-Dame din Reims

Ieșirea din labirint

Un truc simplu pentru a găsi ieșirea (o deschidere) a unui labirint constă în urmărirea continuă fie a peretelui drept, fie a peretelui stâng al labirintului (de exemplu, ținând mâna pe perete fără a o ridica vreodată).

Totuși, această tehnică nu permite accesul, de exemplu, la centrul unui așa-numit labirint „insulă” (sau chiar să ieși dintr-un astfel de labirint atunci când ajungi în centrul său): într-adevăr, în astfel de labirinturi, centrul nu este atașat de restul labirintului, așa că te învârtești în cercuri când mergi de-a lungul pereților.

Conform legendei, doar trei persoane au reușit să iasă din Labirint: Dedal, Icar și Tezeu.

Simbolistică generală: călătorie inițiatică discriminatorie.

Labirintul conduce spre interiorul sinelui, reprezentând, prin ocolurile sale, rătăcirea fără posibilitatea stabilirii unui reper pentru a ajunge la unitatea pierdută.

Moartea și învierea.

Spirala plană evocă traseul labirintului, adică al întoarcerii la centru.

Planul labirintului seamănă cu “mandala” tibetană.

Asemănarea dintre labirint și mandala tibetană

Labirintul este reprezentarea unei spirale plane, iar mandala, a unor cercuri sau pătrate concentrice.

Această mandală tibetană evocă foarte bine un labirint

Mandala: (din limba sanscrită, “manlowdotdlowdotala”: cerc) în budism și tantrism, imagine-simbol servind ca instrument al contemplației; cerc magic; în tantrismul hindus și budist, diagramă simbolică reprezentând evoluția și involuția universului în raport cu un punct central.

Mandala este o diagramă reprezentând universul în hinduismul și budismul tantric, folosită în ritualuri sacre și ca instrument de meditație. Ea reprezintă un punct de colectare a forțelor universale. Prin intrarea mentală în mandala, și deplasându-se spre centrul acesteia, o persoană este ghidată de-a lungul proceselor dezintegrării și reintegrării cosmice. Diagramele pot fi pictate pe hârtie sau pe materiale textile, desenate pe pământ sau lucrate în bronz ori piatră.

Două tipuri de mandala reprezintă aspecte diferite ale universului: garbha-dhatu (în sanscrită, lumea-pântec), unde mișcarea este de la unul spre mai mulți, și vajra-dhatu (în sanscrită, lumea-diamant), dinspre mulți către unul singur.

Simbolismul mandalei: mandala este simbolul lumii ideale. Este un cerc sacru în budism.

Cercul și pătratul: în budism și în tantrism, o mandala este un cerc sacru ce reprezintă divinul. Mandala este calea meditației. Este o reprezentare simbolică a lumii. Astfel,  atunci când se prezintă sub forma unui ansamblu de pătrate înconjurate de incinte circulare, ea permite celor care o privesc, concentrat, să revina la propria lor natură în sânul universului.

De altfel, la indieni, patrulaterul joacă un rol fundamental în cadrul mandalei. Aceasta combină simbolismul punctelor cardinale cu simbolismul cercului. Astfel, întregul reprezintă o axă care leagă cerul și pământul.

La tibetani, mandala este reprezentarea lumii ideale. Centrul simbolizează concentrarea, iar periferia, organizarea.

Originea mandalei: explicațiile privind originea mandalei sunt multiple. Într-adevăr, pentru unii, mandala se referă la oglinzile de bronz ale dinastiei Han din China. Pentru alții, aceasta se referă la moștenirea construcțiilor culturale megalitice europene. În sfarșit, alții văd o referire clară la tobele șamanilor, pe care figura harta lumii.

De altfel, forma și funcția reprezentărilor simbolice ale forțelor mandalei prezintă mari similitudini cu rozetele și labirinturile bisericilor occidentale.

Simbolismul labirintului

Simbol al căutărilor alchimice, fir al Ariadnei, echivalent al lui Uroboros, însemn al pavimentelor catedralelor gotice, simbol al căutării inițiatice, labirintul este un simbol prezent în toate culturile vechi, perpetuându-și prezența în artă și literatură, în diverse forme.

[Uroboros (șarpele care-și mușcă coada): simbol al eternei reîntoarceri, al începutului fără de sfârșit; reprezintă perpetua reînnoire ciclică a vieții, infinitul, eternitatea, ciclul vieții, al morții și al renașterii, care duce la nemurire, ca la pasărea Phoenix.]

Desprins din foarte multe mitologii și credințe, labirintul reprezintă un simbol deosebit de frecvent și cu o arie de răspândire în toate culturile lumii. Este un simbol dual, al situațiilor limită, purtător în egală măsură al durerii și al sacralității.

Labirintul domină o adevărată constelație de arhetipuri. Poate cea mai veche semnificație a labirintului, datând din neolitic, este cea a pântecului regenerator al pământului-mamă (M. Gimbutas, 79).

Labirintul se referă totodată la simbolismul firului (al aței), apărând în cele mai diferite contexte și indicând întotdeauna (sub formă de lanț, funie, frânghie sau numai ca desen grafic) legătura dintre ipostazele existenței umane sau dintre acestea și principiul care le animă.

Este întâlnit peste tot ca reprezentare a unei linii fără continuitate, a unui traseu mai mult sau mai puțin complicat, uneori răsucit asupra lui însuși, ca să formeze noduri sau întortocheri, dar întotdeauna vrând să semnifice în fond o legătură, o condensare, o oprire, iar rezolvarea acestui fapt echivalând cu încetarea unei stări morale, cu o eliberare. Din această cauză, grotele, cavernele, uterul matern, viscerele, motivul meandrului (motiv ornamental în formă de linii șerpuitoare, sinuoase) sau acela al liniei șerpuitoare amintesc curgerea continuă a vieții spre moarte și a morții spre viață.

Când labirintul este configurat având un singur centru, el se înrudește teoretic cu spirala. Motivul labirintului nu poate fi separat de cultul soarelui și al morții, pentru că, în ambele cazuri, este vorba de drumuri fără sfârșit.

Labirintul, grafic vorbind, este o îmbinare a două motive: cel deschis, al spiralei, și cel închis, al împletirii, în care împletitura (rețeaua) creează călătorului complicații în aparență irezolvabile, care îl fac să creadă că se află într-o închisoare fără speranță, în timp ce spirala îi rezervă, la capătul unei lungi rătăciri și după o îndelungată răbdare, reconfortul salvării, al eliberării.

Fiind o combinație a spiralei și a împletirii, labirintul ar exprima voința evidentă de a figura infinitul sub cele două aspecte pe care le îmbracă în imaginația oamenilor: infinitul în veșnică devenire a spiralei, care, teoretic, nu are capăt, și infinitul veșnicei întoarceri simbolizat de împletitură, de funie, de frânghie.

Dar această încrucișare de drumuri, din care cele mai multe nu au nici o ieșire, în conștiința culturală a omenirii a fost asociată căutării pline de prijmejdii a luminii, a unui centru, a unei soluții salvatoare în lumea dezordinii și a obscurității. Labirintul este simbolul unei călătorii inițiatice al cărei parcurs este plin de capcane și pericole, uneori chiar fatale.

Mai multe căi întrețesute formează labirintul ca o imagine care vine din spirală, adesea construită în jurul unei cruci, care se învârte spre centru. Aparând de-a lungul istoriei și în locuri din întreaga lume, labirinturile simbolizează dificultatea de a ajunge în centru care este întotdeauna protejat. Creștinismul a adoptat acest simbol pentru a reprezenta dificultatea de a ajunge în Paradis, unde centrul labirintului este „Ierusalimul Ceresc”.

Deși au forme complicate, labirinturile sunt spirale și sunt asociate cosmosului: lumea, viața individuală, templul, orașul, omul, pântecul – sau intestinele – Mamei (pământului), evoluțiile creierului, conștiința, inima, pelerinajul, călătoria și Calea.

Potrivit lui Cirlot, „labirintul ar avea o anumită fascinație comparabilă cu prăpastia, vârtejul și alte fenomene”. Unele catedrale au un desen labirintic pe paviment, iar călătoria prin ele simboliza pelerinajul în Țara Sfântă, reprezentând și semnătura confreriilor inițiatice ale constructorilor acestor catedrale.

Unele labirinturi în formă de cruce, cunoscute în Italia drept “nodul lui Solomon”, caracteristice în decorațiunile celtice, germanice și romanice, sunt o sinteză a simbolismului dual al crucii și al labirintului; acestea sunt cunoscute, din acest motiv, ca “emblemă a impenetrabilității divine”. (Cirlot, 1971, p. 175)

Nodul lui Solomon (latină, sigillum Salomonis, adică „sigiliul lui Solomon”) este un motiv decorativ utilizat pe scară largă, întâlnit în mod obișnuit în mozaicurile antice.

Nodul lui Solomon, mozaic roman antic în Aquileia, Italia

Deoarece nu există un început sau un sfârșit vizibil, poate reprezenta nemurirea și eternitatea – la fel ca și mai complicatul Nod fără sfârșit budist.

Nod fără sfârșit budist, simbol al longevității

Faimoasa monedă din Cnossos, din 3.000 î.e.n., reprezintă labirintul în care a trăit Minotaurul. Conform legendei grecești, era cunoscută și sub numele de spirală minoică, dar o imagine similară, sau imaginea ei în oglindă, poate fi găsită pe o vază etruscă din secolul VII î.e.n., precum și pe un stâlp din Pompeii și pe stâncile din Rocky Valley, din parohia Tintagel, Cornwall, Anglia.

Labirintul înfățișat pe un stater, o monedă de argint, din Cnossos, în jurul anului 300 (sau 400) î.e.n.

Stater (monedă de argint) din Cnossos, având gravat labirintul „clasic” cu 7 trasee, 400 î.e.n.

La fel ca moneda din Cnossos, indienii hopi americani folosesc această formă labirintică drept simbol al Mamei Pământ, Tapu’at (mamă și fiu), sau ca simbol al nașterii și renașterii.

Tapuat

Liniile reprezintă etape ale vieții, cordonul ombilical și calea mișcării. Centrul simbolizează sacul amniotic – centrul vieții – începutul. Această imagine este și simbolul Călătoriei.

Aceste forme labirintice sunt sculptate în stâncile celor mai vechi locuințe din America de Nord, în satele Oraibi și Shipaluovi, precum și în ruinele Casei Grande din Arizona. Deoarece nu este o simplă formă spirală, ci mai degrabă un desen foarte complex, se referă la universalitatea anumitor simboluri, inclusiv la semnificațiile pe care aceste culturi le-au atribuit labirintului, legate de simbolul mamei și de ciclurile vieții.

Cu privire la un alt aspect simbolic al labirinturilor, Joseph Campbell, în cartea Eroul cu o mie de fețe, afirmă: “Nici măcar nu trebuie să riscăm aventura singuri, deoarece eroii din toate timpurile au fost înaintea noastră. Labirintul este bine cunoscut. Trebuie doar să urmăm firul căii eroului și acolo unde ne-am gândit că o să găsim un monstru, vom găsi un zeu. Și unde ne-am gândit să ucidem pe altul, ne vom ucide pe noi înșine. Acolo unde ne-am gândit să călătorim în afară, vom ajunge în centrul propriei noastre existențe. Și acolo unde ne-am gândit să fim singuri, vom fi cu toată lumea.”

1. Labirintul Greciei antice

La greci, termenul de labirint desemna o structură complexă și articulată, a cărei întortochere amețitoare a culoarelor sugera ideea de a induce în eroare. Cel mai semnificativ exemplu este, fără îndoială, palatul Cnossos din insula Creta a cărui construcție, potrivit legendei, a fost încredințată de regele Minos lui Daedalus pentru a bloca Minotaurul în el. Legat de această idee a fost lansată ipoteza că labirintul a fost inițial locul în care a avut loc un tip de dans atât de amețitor, încât mișcările sale au conturat cu precizie un drum sinuos, întortocheat, similar cu cel al labirintului.

Etimologic, cuvântul provine din termenul grecesc labrys, care desemnează un topor, mai exact un topor dublu, cu două tăișuri, precum cele care s-au găsit gravate în piatră la Cnossos.

Reprezentarea stilizată a toporului cu două tăișuri pe coloanele de piatră din Cnossos

Acest topor reprezintă anul indo-european cu două anotimpuri fundamentale: iarna și vara. Cercetările arheologice efectuate în Creta, în palatele minoice, în special în cel din Cnossos, dezvăluie construcții ample, al căror plan general este complex. Mitul Labirintului nu putea fi decât o transpunere a acestei complexități arhitectonice.

O carieră situată în apropiere de orașul cretan Gortina, numită Labirint și menționată de diverși autori, încă din Evul Mediu, este uneori considerată de aceștia drept locul labirintului mitologic.

Labirintul de lângă Gortina, Creta, Grecia

Prin antonomază sau metonimie, se numește și dedal, de la numele legendarului constructor al labirintului cretan, orice loc în care riști să te rătăcești din cauza complexității culoarelor sale, iar în plan abstract, orice ansamblu de lucruri încurcate și confuze; astfel încât cele două cuvinte dedal și labirint sunt, practic, sinonime.

Singurii care au reușit să iasă din labirint a trebuit să recurgă la stratageme ingenioase: Tezeu, cu ajutorul unui ghem de lână, dăruit de Ariadna, firul de lână fiind, de fapt, „cheia“ labirintului, iar Dedal și Icar au zburat cu aripi făcute din pene de păsări lipite cu ceară.

Ca întotdeauna, există multe variante ale mitului: în funcție de versiune, Dedal și fiul său Icar au fost închiși de însuși Minos: beneficiarul lucrării a vrut să fie sigur că creatorul său nu va dezvălui planurile. Dar planul labirintului era atât de perfect, atât de complex, încât nici chiar arhitectul lui nu putea găsi o cale de ieșire. Pentru alții, el a fost pedepsit pentru că i-a dat Ariadnei ideea firului, iar aceasta l-a ajutat pe Tezeu.

A treia persoană ieșită din labirint a fost Tezeu: venit în Creta pentru a ucide monstrul, a întâlnit-o pe Ariadna, fiica lui Minos, care s-a îndrăgostit de el; așa că ea îi oferă, înainte de a intra în monumentul unde trebuia să se rătăcească, un ghem de ață pe care îl va desfășura în spatele lui în timp ce avansează în galerii: acest truc trebuia să-i permită să găsească drumul înapoi, odată îndeplinită misiunea sa; acesta este faimosul “fir al Ariadnei”.

Astfel, în mitul grecesc, Tezeu întruchipează curajul și puterea: este cel care se confruntă cu Minotaurul și îl ucide, în timp ce Ariadna întruchipează finețea și inteligența.

Denumite ulterior „cetăți troiene”, aceste labirinturi au servit aparent ca un fel de notație pentru dansurile religioase. Datorită acestei asociații, acestea apar pe mozaicurile grecești ale pavimentelor antice și, în Scandinavia (în special pe insula Gotland), în aranjamentele rândurilor de pietre.

După ce a fugit din Creta, Tezeu, ajuns la Delos, a inventat un dans în cerc „cu o combinație de mișcări alternative și circulare”, în jurul altarului lui Apollo. Acest dans evoca firul Ariadnei, ocolurile labirintului, și a fost dansat mulți ani pe insula Delos și în Atena. Dansul, numit geranos sau dansul cocorilor, în onoarea zeului Apollo, este poate supraviețuitorul unui dans arhaic, executat în labirint de Ariadna și Dionisos, două zeități grecești arhaice reprezentând Natura sălbatică și neîmblânzită.

Dansul cocorilor

Într-adevăr, labirintul cretan, înainte de a fi locul în care Tezeu s-a confruntat cu Minotaurul, era un loc pentru dans, după cum povestește Homer în Iliada. Dansul Ariadnei și al lui Dionisos în labirint simbolizează lupta pentru viață și nemurire. În timpul dansului lor, viața și moartea se împletesc și țes tabla de șah a existenței. A dansa în labirint înseamnă a cuceri nemurirea. Părăsirea labirintului este un mit născut în Europa preistorică: dansul „cocorilor” celebrează schimbarea anotimpului și întoarcerea luminii solare.

Conform folcloristei Dora Stratou (al cărei nume îl poartă cel mai mare teatru în aer liber din Grecia), tsakonikos este ”dansul lui Tezeu”, fiind un ”dans labirintic” ce reproduce parcurgerea unui traseu sinuos, ghidat totuși de firul salvator al Ariadnei, reprezentat aici de batista ținută de primul și al doilea dansator. Afirmațiile cercetătoarei sunt susținute de scrierile lui Plutarh care povestește că, după ce l-a învins pe Minotaur, Tezeu a plecat din Creta, ducându-se în Delos, unde a sacrificat o capră și s-a închinat zeiței Afrodita. Acolo el i-a învățat pe tineri acest dans al bucuriei și tot acolo a organizat o întrecere unde, pentru prima dată, câștigătorii au primit cununi de flori.

[O altă variantă a genezei acestui dans o reprezintă opinia istoricilor care susțin că tsakonikos este un dans labirintic, în care protagoniștii fac un traseu ocolit ținându-se strâns, dar acest lucru nu amintește de Tezeu ci, mai degrabă, de lupta zeului Apollo cu Python, șarpele legendar. Ca argumente în favoarea acestei opinii, istoricii aduc faptul că dansul, născut în Delos, locul nașterii zeului Apollo, a fost adus pe continent ca urmare a schimburilor comerciale pe care civilizația minoică din Marea Egee le avea cu locuitorii Peloponezului. Aheii din Lakonia au păstrat dansul în forma sa cea mai curată, asigurându-i continuitatea până în ziua de azi, poate și datorită faptului că ei au fugit din calea dorienilor și s-au ascuns pe văile Muntelui Parnassos, trăind în relativă izolare față de tot restul Elladei. Este clar că dansul păstrează elemente antice prin însuși modul specific în care dansatorii se țin, imitându-se foarte bine înlănțuirea vertebrelor și mișcările unduitoare ale unui șarpe.

Alte două idei privind originea dansului tsakonikos au fost întâlnite de-a lungul vremii, dar ele nu au avut suficientă susținere științifică, rămânând la stadiul de simple ipoteze. Prima ar fi că tsakonikos este un dans de luptă, războinic, transmis din antichitate, cea de-a doua afirmând că este, de fapt, vechiul dans al Cariatidelor din Arachova Lakonia.]

Indiferent de originea sa, de explicații, semnificații, istorii sau teorii, este de la sine înțeles că lada de zestre imaterială a Elladei ascunde comori, iar tsakonikos este un exemplu clar în acest sens. Este un dans al vechilor zei care, cândva au sălășluit pe aceste meleaguri. Este dansul în care ei s-au prins de mâini cu muritorii, împrumutându-i acestuia nemurirea lor.

Video: Tsakonikos, dansul labirintic

Mitul labirintului este o dublă reprezentare a Omului și a condiției sale: el reprezintă Omul ascuns pentru sine, care se pierde pe sine prefacându-se că se cunoaște pe sine. El simbolizează sufletul uman în toată complexitatea sa, în cel mai intim sine conținând răul (astfel poate fi interpretată imaginea monstruoasei creaturi care este minotaurul blocat în inima labirintului).

Labirintul reprezintă și Omul care se confruntă cu universul: pierdut, fără să știe de unde vine, unde se află, unde se duce și căutând să iasă din această stare, adică să găsească răspunsuri la întrebările pe care și le pune. Labirintul este astfel o metaforă a sensului vieții: zborul lui Dedal și al lui Icar poate simboliza elevarea spirituală spre cunoaștere sau elevarea sufletului spre spiritualitate, ceea ce face posibilă ieșirea din închisoare și din absurditatea condiției umane.

Legenda greacă preia câteva aspecte ale misterului egiptean: moartea, posibilitatea de a te pierde, firul conducător și căutarea centrului. Este vorba de a ajunge la centrul labirintului unde are loc confruntarea, apoi de a-l părăsi, pe aceeași cale, dar cu o stare superioară a conștiinței. Ieșirea din labirint începe din centru, de unde începe drumul de întoarcere.

Labirintul mitologic: Palatul Minotaurului situat în Creta, Grecia

Prototipul fiecărui labirint simbolic este construcția realizată de către un arhitect de geniu, Dedal (Daedalus), din ordinul regelui Minos al Cretei, pentru a închide în el o creatură monstruoasă.

În mitologia greacă, Labirintul era palatul Minotaurului care locuia în centrul acestuia. Minotaurul este un monstru antropofag, jumatate-om, jumatate-taur, progenitura lui Pasiphae și a unui taur. Regina Cretei, soția lui Minos, Pasiphae, fusese blestemată să își piardă mințile și să se îndrăgostească de taurul alb pe care i-l dăruise zeul Poseidon lui Minos. Din această unire s-a născut Minotaurul care a devenit un monstru feroce. Pentru a ascunde fructele acestei necinstiri, Minos îi cere lui Dedal să construiască celebrul labirint din Creta, Cnossos, în care închide Minotaurul.

În urma unui război împotriva atenienilor, regele cretan, Minos, impune acestora un tribut: la fiecare nouă ani, șapte tinere și șapte tineri erau oferiți drept jertfă Minotaurului. Pentru a scăpa țara de acest coșmar, Tezeu îi cere tatălui său, regele atenian, Egeu, să facă parte dintre victime și îi promite că la întoarcere va înălța pe catargul corabiei o pânză albă în caz de reușită. În acest labirint, s-au întâlnit Tezeu și Ariadna. Când a sosit în Creta, Ariadna, fiica regelui Minos, s-a îndrăgostit de Tezeu. Dedal îi oferă Ariadnei ideea firului legat la glezna lui Isus, permițându-i să fugă din labirint după uciderea Minotaurului. Ea se oferă să-l scoată din labirint, cu condiția de a o lua de soție în Atena.

Maestro dei Cassoni Campana (pictor francez sau italian, un maestru anonim care a activat la Florența în primul sfert al sec. al XVI-lea (Cinquecento) italian, pe subiecte mitologice sau sacre) – Tezeu și Minotaurul, detaliu, sec. XVI

Tezeu acceptă, și după ce se luptă și ucide Minotaurul, iese din labirint, împreuna cu ceilalți prizonieri, datorită firului Ariadnei. Apoi, Tezeu o abandonează pe Ariadna pe insula Naxos, în Grecia, și se întoarce acasă uitând să arboreze pânza albă. Egeu, convins de înfrângerea fiului său, de disperare, sare în apă și se îneacă în marea care acum îi poartă numele, Marea Egee.

Din cauza trădărilor sale repetate (l-a ajutat pe Tezeu, dușmanul regelui Minos, să ucidă Minotaurul și să evadeze din labirint), Dedal este aruncat, împreună cu fiul său, Icar, în labirintul pe care l-a construit. Aflat în imposibilitatea de a scăpa din labirint, Dedal a confecționat două perechi de aripi, similare cu cele ale păsărilor, din pene lipite cu ceară. Și-a avertizat fiul să nu se apropie prea aproape de mare, pentru că i se vor uda penele și nici de Soare a cărui căldură ar topi ceara. Dar Icar, îmbătat de zbor, într-un elan de libertate, uită interdicțiile și zboară din ce în ce mai sus. Ceara s-a topit, iar Icar s-a înecat în marea care acum îi poartă numele: Marea Icarică. Această temă tragică a eșecului survenit din cauza orgoliului nemăsurat, a hybris-ului, conține asemănări cu cea a lui Phaethon (“cel strălucitor”), fiul lui Helios, zeul soarelui.

[Hybris: mândrie nemăsurată a unui individ și supraaprecierea forțelor și libertății sale în confruntarea cu destinul (surse ale tragicului în teatrul antic).]

Simbolul acestui mit ar fi în căile întortocheate care duc, ca nişte chinuri infernale, spre ultimul loc de lumină al iniţierii totale, ultime; dar acelaşi mit se poate interpreta drept simbolul lumii sau vieţii considerate o carceră din care toate drumurile nu mai pot duce niciodată înapoi, ci numai înainte, spre moarte.

“Era o minune a lumii, o construcţie alcătuită din atât de multe încăperi, despărţituri şi coridoare, încât cine intra în el fără o călăuză, întotdeauna se plimba şi se sucea încoace şi încolo şi niciodată nu mai nimerea să iasă afară.” – Comenius (Jan Amos Komenský), Labirintul lumii şi raiul inimii.

Valoarea simbolică a labirintului antic

Ca și minotaurul a cărui natură este dublă, jumătate-om, jumătate-taur, labirintul este bivalent. Creația arhitectului Daedalus, poate după un model egiptean, nu este un produs al naturii, ci al geniului uman. Cu toate acestea, pentru cei care sunt închiși acolo, prezintă pericolele unui loc pe care privirea nu îl poate cuprinde în totalitate, în ansamblul său, rămânând, fără speranță, necunoscut. Spațiu organizat și proiectat, simetria sa este tocmai o sursă de confuzie care îl poate pierde pe cel care se angajează în această experiență. Regularitatea traseului, în loc să marcheze o cale, interzice orice reper. Totuși, traseele converg într-un centru care amintește de curțile interioare ale palatelor minoice unde urmau să se desfășoare luptele cu taurii.

Labirintul te conduce spre centrul său, locul unei întâlniri sau al unei lupte, apoi te obligă să îți retragi pașii îndreptându-te spre ieșirea lui. Uneori te obligă să găsești o nouă ieșire pentru a te conduce poate spre cealaltă parte a labirintului sau poate, pur și simplu, spre cealaltă parte a intrării.

Motivul, reprezentat sub forme și suporturi artistice multiple, simbolizează calea vieții, încercările sale, o căutare în care împlinirea unui destin se dezvăluie pe parcursul rutelor ocolitoare. Cât despre centru? Este un loc al plenitudinii, atins după mari eforturi sau locul periculos de confruntare cu necunoscutul?

Lume închisă și întunecată, labirintul se reprezintă, preferabil, dintr-o perspectivă excesivă, pentru a dezvălui frumusețea născută din complexitate. Intrarea și centrul se oferă privirii, ca o evidență, dar calea care leagă un punct de celălalt, înșală vederea pentru a te pierde.

Labirintul, simbolul condiției umane

Labirintul este asociat cu partea întunecată, animală a omului. El reprezintă omul care se caută, care nu știe unde se duce, care este pierdut.

Astfel, în mitul Labirintului, ieșirea Ariadnei, a lui Tezeu și a lui Icar nu sunt niște adevărate eliberări. Ariadna va cunoaște dezamăgirea în dragoste, Tezeu va provoca, involuntar, moartea tragică a tatălui său, iar Icar va duce la sinuciderea unei persoane dragi. Și, deși minotaurul piere, este cel care sfârșește prin a avea ultimul cuvânt. De fapt, iubirea și elevarea spirituală nu sunt căile bune de ieșire din Labirint.

2. Labirintul medieval

În Evul Mediu, mitul labirintului a fost interpretat dintr-o perspectivă creștină: imaginea sa a devenit o alegorie religioasă și morală. Conform viziunii teologice medievale, imaginea labirintului reprezintă sufletul care se pierde în capcanele păcatului și rămâne închis în infern. Sau, este reprezentat întrucât este chemat să înfrunte o călătorie chinuitoare care, ca un pelerinaj, prevede încercări dificile înainte de a ajunge în centru, mântuirea.

În acest sens, scriitorul italian Paolo Santarcangeli (1909-1995), constată că tema centrului constituie, în simbolismul medieval legat de labirint, aspectul cel mai caracteristic. Centrul, ocupat de Dumnezeu sau de imaginea care îl alegorizează, orașul celest, adică Ierusalimul, simbolizează locul cel mai sacru prin excelență, “sanctum sanctorum”. Este țara promisă pe care trebuie să o vizeze fiecare credincios, paradisul care poate fi cucerit pentru a încununa o călătorie a vieții plină de durere și necazuri, reprezentată emblematic de meandrele labirintului.

Păzitorul acestui pământ promis este, în unele imagini ale epocii, Hristos, noul Tezeu, care se află în centrul labirintului, pentru a simboliza victoria credinței împotriva păgânismului, a binelui împotriva răului. Ca exemple pot fi evocate numeroasele căi ale labirintului gravate pe pavimentul naosului bisericilor medievale.

Simbolismul creștin a păstrat ca moștenire figura labirintului cretan. Abundența reprezentărilor iconografice și forța mitului lui Tezeu și a Minotaurului contribuie la perenitatea sa. Cunoștințele pe care literații le-au păstrat de la Virgiliu și Ovidiu, comentate pe larg de scolastici, nu sunt străine de acest lucru. Chiar dacă povestea are diverse variante, transmiterea mitului din Antichitate în Evul Mediu este neîntreruptă. Clericul Isidore din Sevilla (secolul al VII-lea) este un punct de reper când, în cartea XV, 36 din Etimologii, descrie diferitele tipuri de clădiri și reia inventarul lui Pliniu cel Bătrân:

“Labirintul este un edificiu cu ziduri încâlcite (interconectate), ca cel pe care l-a construit Daedalus în Creta unde Minotaurul era închis; dacă intri în el fără un ghem de ață, este imposibil să găsești ieșirea. Construcția edificiului este astfel încât cei care deschid ușile să audă un tunet groaznic în interior; se coboară acolo pe mai mult de o sută de trepte; în interior se află statui și reprezentări ale monștrilor, nenumărate culoare ce se străbat prin întuneric spre părțile opuse și alte aranjamente făcute pentru a înșela pe cine intră, astfel încât pare imposibil să se întoarcă din întunericul lui în lumină. Există patru labirinturi: primul este cel al Egiptului, al doilea cel al Cretei, al treilea este la Lemnos, al patrulea în Italia; toate construite astfel încât nici măcar secolele nu le pot distruge.”

În perioada Evului Mediu Târziu, labirintul a fost o temă populară în anluminuri. În timp ce Apollodorus a declarat, în mod explicit, că Pasiphae l-a născut pe Minotaur, numit Asterion, care avea un cap de taur pe corpul unui bărbat (Biblioteca, III, 1, 4), este de remarcat faptul că Minotaurul medieval, spre deosebire de minotaurul antic, este alcătuit dintr-un cap și un bust al unui bărbat pe un corp de taur.

Manuscris latin din sec. IX, detaliu

În Franța, labirinturile sunt în principal labirinturi de paviment. Ele ocupă naosul principal, intrarea este aproape de portalul vestic simbol al umbrei și al morții. Pelerinul privește spre est unde se găsește paradisul conform Genezei. El avansează urmând sinuozitățile labirintului, în genunchi, ca un penitent care traversează întunericul înșelător al lumii reale. „Tanta est fallacia tecti” (Atât de mare este înșelăciunea construcției), scria Ovidiu. Lupta lui Tezeu ar reprezenta victoria lui Hristos asupra răului.

Căile labirintului reproduc, de asemenea, drumul lui Hristos până pe muntele Calvar și calea către Ierusalim. El este, pentru cei care nu se pot deplasa, un înlocuitor al unei adevărate călătorii în Țara Sfântă.

Labirintul în catedralele gotice

Cvasi-universalitatea labirinturilor, construite în mod similar, sugerează că acestea aveau ca semnificație simboluri religioase, indicând într-un spațiu compact o cale lungă și dificilă, adesea una de inițiere.

În catedralele medievale erau înțelese ca „drumuri către Ierusalim” pe care credincioșii le urmau, deplasându-se în genunchi și rugându-se, ca substitut al unui pelerinaj în Țara Sfântă.

Există două feluri de labirinturi: cele în care te pierzi și cele care au un singur drum pe care te regăsești, precum labirinturile de pe pavimentul catedrlelor gotice.

Labirintul în care te pierzi este, de exemplu, labirintul mitic construit de Daedalus.

Labirintul clasic sau labirintul cretan al lui Dedal, cu 7 circuite de deplasare, destinat rătăcirii

Labirinturile cu o singură intrare și un singur traseu apar pe pavimentele unor biserici. Ele arată că există o singură cale de urmat în viață, aceea a mântuirii și are un traseu al regăsirii sinelui (unicursal).

Labirintul, ca imagine a lumii, este, în lumea creștină medievală, imaginea unei lumi totalitare care nu oferă altă opțiune și invită omul să se lase condus.

Cele mai cunoscute și reproduse labirinturi sunt cel al Bazilicii San Vitale din Ravenna, Italia, și cel al Catedralei din Chartres. Aceste labirinturi sunt perfect marcate, există o singură cale, sinuoasă, care se deplasează în interiorul unui cerc, dar nu este un traseu al rătăcirii, în care te pierzi…  Pelerinul trebuie să aibă încredere în calea urmată de ceilalți și să fie precaut față de el însuși.

Labirintul Bazilicii San Vitale din Ravenna, Italia

Labirinturile în care te pierzi sunt labirinturile alchimice: simboluri grăitoare ale Marii Opere, permit accesul în camera interioară și dau posibilitatea părăsirii acesteia. Pelerinul trebuie să-și identifice drumul la început și să utilizeze firul Ariadnei. Pelerinul este „cel care devine”. Trecerea este neapărat aventuroasă și obiectivul se definește pe parcurs. Rătăcirea este fundamentală deoarece asigură imprevizibilul. Apare ca fiind necesară intrarea în fundături crezând că sunt căi de urmat, apoi să observi eroarea, să te întorci, să explorezi alte piste. Cine refuză rătăcirea și capcanele sale este manevrat de ceilalți ca o marionetă. Labirintul în care te pierzi este numele care trebuie dat școlii libertății…

René Guénon stabilește o paralelă între labirint şi călătorie și între labirint şi pelerinaj. Ideea „călătoriei” poate fi asimilată încercărilor, fiecare încercare simbolică fiind desemnată exact ca o „călătorie”.

Simbolul „pelerinajului” este legat de labirinturile trasate odinioară pe dalajul anumitor biserici şi al căror parcurs era considerat ca un „substitut” al pelerinajului în Ţara Sfîntă. Se ştie că la Chartres, în plin Ev Mediu, meandrele labirintului erau parcurse în genunchi, ceea ce explică şi una din denumirile sale de „drum al penitenţei”.

Dacă punctul central spre care conduce acest parcurs reprezintă un loc rezervat celor „aleşi”, acest loc este cu adevărat o „Ţară Sfîntă”, în sensul iniţiatic al acestei expresii; cu alte cuvinte, acest punct nu este altceva decît imaginea unui centru spiritual, aşa cum e orice loc de iniţiere.

Labirinturile catedralelor se află în centrul navei / naosului) și toate exprimă o cale unică, care duce inevitabil de la periferie către centrul lor. Uneori, erau numite „Drumurile Ierusalimului”. Penitenții, în căutarea pelerinajelor, puteau face astfel această călătorie mistică, fără a fi nevoie să se teamă de rigorile unei călătorii în Țara Sfântă sau de cruzimea păgânilor/necredincioșilor.

[Navă / naos: partea centrală a unei biserici creștine cuprinsă între peretele fațadei principale și altar.

Părţile principale ale bisericii ortodoxe]

Dar acesta nu este singurul motiv al existenței lor, ele fiind anterioare atât cruciadelor, perioadei gotice, cât și creștinismului în sine. Într-adevăr, din Suedia până în Galiția, din Anglia până în Grecia, multe labirinturi preistorice atestă vechimea conceptului.

Este general acceptat faptul că aceste trasee se leagă de legenda elenă a mitului lui Icar, fiul lui Dedal. Acest atenian, Dedal, reprezintă arhetipul antic al arhitectului inițiat. El este, în orice caz, constructorul principal al labirintului mitic căruia i-a lăsat numele. Labirintul lui Dedal, din care era imposibil să evadeze cineva, prezenta bifurcații multiple și fundături. Tezeu nu a putut ieși din el decât cu ajutorul unui fir care a rămas faimos, firul Ariadnei. Asocierea acestuia cu labirinturile medievale, care oferă o singură cale, ar putea părea discutabilă, dacă Catedrala Notre-Dame din Chartres nu ar fi avut, inițial, în centrul rozetei labirintului o placă de aramă pe care se afla gravată lupta lui Tezeu cu Minotaurul.

De fapt, labirintul pare a fi, în stilizarea sa grafică, mai mult în legătură cu arhitectul decât cu labirintul. Așa se explică de ce numele beneficiarilor sau ale episcopilor au fost puse pe epigrafe în centrul acestor labirinturi, ca la catedralele din Reims sau din Amiens.

[Epigraf: inscripție plasată pe fațada unei construcții, a unui monument etc. pentru a indica data, destinația etc.]

Aceste grupuri de persoane ar putea fi garanția unei vechi filiații, care oferă asigurări că edificiul a fost construit conform regulilor, de către un constructor inițiat. Prin urmare, este de înțeles de ce biserica nu a încetat să distrugă aceste labirinturi inițiatice, expresie ostentativă a unui păgânism blasfemator.

În afară de Catedrala din Chartres sau de Bazilica din Saint-Quentin (nordul Franței, regiunea Picardia), puține sanctuare au avut șansa de a-și păstra labirinturile. Deja în secolul al XVII-lea, preotul Souchet protesta împotriva acestui „joc prostesc pe care îl practică cei care care nu au ce face decât să-și piardă timpul învârtindu-se și alergând”. Un secol mai târziu, preoții din Reims au avut câștig de cauză cu labirintul lor care a fost distrus în 1779, în timp ce în anul 1825, labirintul Catedralei din Amiens și-a văzut sfârșitul.

Marile catedrale gotice foloseau un fel de “ștampilă” pentru a comemora contribuția arhitecților la realizarea construcției lor. Această “ștampilă” are forma unui labirint pe pavimentul naosului.

[Paviment: pardoseală a unei încăperi sau pavaj al unei curți interioare, făcute din piatră, mozaic etc., având și o funcție decorativă.]

Desenul labirintului de pe pavimentul bisericii, simbolizează probabil labirintul Minotaurului din Creta, pentru că a fost opera lui Daedalus, care este considerat părintele arhitecturii. Forma labirintului era simbolul lui Daedalus, iar intenția arhitecților medievali era de a aminti de lăudatul părinte al tuturor arhitecților.

Ca amplasament, labirintul este asociat cu naosul și corul bisericesc. Pelerinul, care intră în biserică prin poarta principală, constată că labirintul „îi blochează” drumul în trecerea de la capătul vestic al bisericii la capătul său estic. Acest lucru se întâmplă atunci când scaunele nu ascund desenul labirintului pe podea și presupunând că pelerinul este conștient de acest „blocaj”.

Unii văd labirintul ca o expresie a călătoriei lungi și șerpuite pe care omul o parcurge, uneori, înainte să fie gata să se îndrepte către Dumnezeu. Această călătorie poate fi văzută ca o călătorie către o uniune spirituală – un pelerinaj interior. În acest sens, aceasta este întoarcerea acasă la Dumnezeu, care așteaptă cu răbdare și iubire revenirea fiului său, o imagine asociată cu întoarcerea fiului risipitor. Plăcerile lumii nu-i pot satisface nevoile, iar gândurile sale îl îndrumă înapoi acasă.

Catedrala Notre-Dame din Chartres

Dacă lucrările construcției Catedralei Notre-Dame din Paris au durat aproape două secole (1163 – 1345), la Catedrala din Chartres ele s-au încheiat în mai puțin de trei decenii (1194 – 1221). În Catedrala Notre-Dame din Chartres, labirintul (cca.1200), cel mai mare din Evul Mediu, este circular, are diametrul de aproximativ 13 m, fiind extins pe toată lățimea naosului, iar traseele sunt dispuse sub formă concentrică (11 cercuri concentrice), lungimea lor, de la exterior spre centru, fiind de 261,55 m. Este singurul labirint care are în centru un motiv floral, o rozetă hexalobată – un vechi motiv religios, bogat în semnificații simbolice, inclusiv în sensul iluminării – și reprezintă lungul și sinuosul drum spre mântuire.

Placa de aramă din centrul rozetei, pe care se afla gravată lupta lui Tezeu cu Minotaurul, a fost luată în 1793 de revoluționari și topită împreună cu clopotele catedralei. Labirintul din Chartres nu este un simplu element decorativ,  elaborarea lui necesitând cele mai înalte cunoștințe matematice ale epocii.

Labirintul Catedralei Notre-Dame din Chartres

Acest labirint îmbină simbolismul păgân cu cel creștin. Ocupă lățimea naosului principal. Cele 11 culoare sinuoase ale labirintului desenează semnul crucii.

Sincretismul (reunire de elemente eterogene ale unor doctrine filosofice sau religii diferite) între mitologia păgână și religia creștină combină realități materiale care, la prima vedere, par contradictorii: calea labirintului nu are nici o fundătură, nici piste false. Dă impresia că te îndepărtezi de centru pe măsură ce te apropii de el. Cu toate acestea, la 1,20 m de intrare, un inel era fixat  în piatră pentru a agăța firul Ariadnei așa cum este reprezentat pe tablouri și gravuri.

„Dacă am „desfășura” labirintul cu o singură cale continuă (unicursal), scrie Umberto Eco, ne-ar rămâne în mâini un singur fir, acel fir al Ariadnei  pe care legenda îl prezintă ca mijlocul (străin de labirint) de a ieși din labirint, în timp ce acesta nu era altceva decât labirintul în sine ”. (Umberto. Eco, De la copac la labirint, pag. 84-85)

Evoluția simbolismului labirintului

La Amiens și la Reims, sistemul simbolic al labirintului se deplasează de la Tezeu la Dedal, patronul arhitecților. Pornind de la aceeași relatare mitică alcătuită din două episoade distincte cronologic – construcția labirintului de către Dedal și lupta lui Tezeu împotriva Minotaurului – arhitecții medievali păstrează o figurație monumentală majoră: labirintul. Modelul continuă, dar mesajul se schimbă. Dintr-o celebrare a victoriei unui Hristos-Tezeu asupra răului pentru credincioși și pelerini, devine un tribut adus constructorilor catedralei, preoților și oamenilor de artă.

Catedrala Notre-Dame din Amiens

Labirintul Catedralei din Amiens avea o formă octogonală. Acesta a fost îndepărtat, în 1825, din cauza zgomotului pe care copiii îl făceau jucându-se pe el, tulburând ceremonialul bisericesc și a fost înlocuit în perioada anilor 1894-1897. Pietrele centrale cu desenul labirintului nu au supraviețuit, dar există texte care le descriu. Pe labirintul Catedralei din Amiens era scris: “În anul de grație 1220 a început această lucrare. Atunci, episcopul acestei eparhii era Evrard, binecuvântat episcop. Regele Franței era Ludovic, care era fiul lui Filip, cel înțelept. Cel care a fost maestru al lucrării a fost maestrul Robert de Luzarches. Maestrul Thomas de Cormont a fost după el și ulterior fiul său, maestrul Renaud, care a avut această inscripție plasată în acest loc în anul întrupării 1288. Labirintul distrus, în 1825, a fost reconstruit recent.

Labirintul octogonal al Catedralei din Amiens

Centrul labirintului Catedralei din Amiens cu efigia celor trei arhitecți și a episcopului Évrard de Fouilloy (o bandă de bronz marchează începutul construcției în 1220). La Reims şi Amiens, maeştrii arhitecţi sînt reprezentaţi cu instrumentele artei lor (compas, echer, riglă).

Catedrala Notre-Dame din Reims

Labirintul Catedralei Notre-Dame din Reims apare în special pe sigla monumentelor istorice franceze.

Sigla monumentelor istorice franceze

Labirintul Catedralei din Reims nu a supraviețuit, dar se știe despre el din desene și documente. Avea o formă pătrată cu câte o proeminență în fiecare colț al pătratului. Pe aceste colțuri, erau portretele arhitecților-constructori.

Labirintul Catedralei Notre-Dame din Reims

Figura centrală este identificată cu Aubry de Humbert, arhiepiscopul din Reims, care a decis, în 1211, să reconstruiască o nouă catedrală în locul celei vechi distruse în incendiul din 1210.

Personajele din colțuri sunt arhitecții-constructori succesivi ai catedralei, reprezentate în plină activitate cu instrumentele lor în mână.

(dreapta-sus): Jean d’Orbais (1211-1231) a făcut planurile catedralei și a început construcția corului în 1211; pare să aibă o busolă în mână și să deseneze un plan de teren.

[Cor: în arhitectură, corul, din greaca antică, khorós („ansamblu de cântăreți”), este partea din planul unei biserici (capătul posterior), unde se află altarul înalt și unde stau clericii și cântăreții din corul bisericesc.]

(stânga-sus): Jean-le-Loup (1231-1247) a terminat construirea corului și a transeptului și a început să construiască fațada; a început porțile (porți onumentale, portaluri) nordice; pare să țină în mână o riglă în unghi drept (teu).

[Portal: intrare principală monumentală într-un edificiu, cu decorațiuni specifice diferitelor stiluri.]

(stânga-jos): Gaucher de Reims (1247-1255) a început arcadele și a continuat construirea fațadei de vest din 1247 până în 1255.

(dreapta-jos): Bernard de Soissons (1255-1290) a făcut cinci bolți ale naosului și a construit marea rozetă pe fațada vestică în anii 1255-1290; este prezentat desenând o rozetă pe podea cu un compas mare.

[Rozetă: (sau rozasă), fereastră rotundă, de mari dimensiuni, împodobită cu vitralii, la bisericile gotice.]

Marea rozetă de pe fațada vestică

Cercetările moderne arată că a existat și un al cincilea arhitect. Arhitecții succesivi ai catedralei au fost: Jean d’Orbais (1211-1231), Jean le Loup (1231-1247), Gaucher de Reims (1247-1255), Bernard de Soissons (1255-1290) și Robert de Coucy (1290-1311).

Labirintul a fost inaugurat în timpul încoronării lui Filip cel Frumos care a avut loc la 6 ianuarie 1286.

Jacques Cellier a realizat un desen al acesteia în secolul al XVI-lea. Labirintul a fost distrus în 1779 de preoți, care erau deranjați de copiii care se jucau pe labirint în timpul serviciilor religioase.

Labirintul catedralei este realizat din gresie policromă și simbolizează drumul lui Hristos, purtând pe umeri o cruce foarte grea, până pe muntele Calvar, unde a fost răstignit.

Labirintul era numit Drumul Ierusalimului sau Calea Ierusalimului. Credincioșii îi parcurgeau traseul în genunchi, ca un pelerinaj simbolic sau pentru a obține indulgențe (iertarea păcatelor). O broșură, care conține rugăciuni pentru a fi recitate în timp ce este parcurs traseul labirintului, purta titlul Stații în drum spre Ierusalim, și poate fi văzută în Catedrala Notre-Dame din Reims.

Potrivit filosofului Mircea Eliade, aceste labirinturi nu erau locuri pentru a te pierde, ci simbolizau o călătorie inițiatică al cărei centru era accesul la cunoaștere sau la sacru.

Labirintul, simbolul pelerinajului

Motivul labirintului a fost reprezentat de multe ori în Imperiul Roman. Acesta a fost, de asemenea, preluat de constructorii medievali care l-au inserat în pavimentul multor biserici, precum catedrala de la Chartres, Amiens, Reims etc… Acești constructori reprezentau pelerinajul în Țara Sfântă, iar centrul labirintului simboliza orașul Ierusalim. Astfel, credincioșii care nu puteau călători în Țara Sfântă, puteau, în schimb, să participe la un substitut de pelerinaj urmând traseul labirintului în genunchi. Acești penitenți trasau în mod simbolic o cale spirituală.

Astfel, labirintul este drumul spre inițiere și în această calitate îl aflăm reprezentat pe pavimentul bisericilor catolice, fiind denumit și Drumul Ierusalimului.

3. Labirintul în Renaștere

În Renaștere, mitul a pierdut această conotație spirituală evidentă pentru a deveni mai degrabă simbolul corespondenței dintre gândire și realitate. Cu alte cuvinte, figura labirintului devine un instrument privilegiat prin care omul își proiectează în realitatea externă propria viziune asupra lumii, potrivit căreia lucrurile exterioare tind să reflecte structura labirintică a lumii interioare a omului.

4. Labirintul în epoca Barocului

În epoca barocului, scopul era să accentueze din ce în ce mai mult analogia dintre lume și labirint spre latura jocului, a iluziei și a ficțiunii. De fapt, în lucrările din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, labirintul este chemat să reprezinte o lume populată de viclenii și aparențe în care intriga și minciuna prevalează.

5. Labirintul în epoca contemporană

Așadar, în timp ce în epoca medievală și modernă, mitul labirintului a reprezentat în mod simbolic călătoria omului care caută să obțină mântuirea veșnică sau realizarea deplină a sinelui, în epoca contemporană, unde această tensiune finalistă tinde să se diminueze până când dispare complet, reprezintă, într-o perspectivă „orizontală” și imanentă, rătăcirea fără rost a omului în căutarea unui centru care îi scapă constant.

Odată cu „moartea lui Dumnezeu” și criza „ideologiilor puternice” care i-a urmat, și anume cu sfârșitul certitudinilor absolute și metafizice, în viziunea relativistă și postmodernistă a istoriei s-a impus o concepție despre realitate care a făcut din imanentism mediul cultural al cercetării și cunoașterii.

[Imanentism: doctrină idealist-subiectivă care susține că realitatea este reprezentată exclusiv de proiecția conștiinței.]

În acest context, labirintul nu mai este conceput ca un loc de trecere capabil să ne îndrume spre destinația finală, ci este lumea reală în care trăim și pe care trebuie să învățăm să o cunoaștem pentru a căuta să o dominăm, dând sens fiecărei alegeri a traseului pe care îl vom face pentru a-l traversa. Dacă înainte intram în labirint cu scopul de a-l părăsi, întăriți în cunoștințele noastre sau în propriile noastre principii, acum intrăm pentru a trăi în el, conștienți că nu există ieșiri sau rute privilegiate pentru a-l parcurge.

Legătura dintre labirint și tripla incintă

Legătura dintre labirint și tripla incintă poate fi surprinzătoare. Dacă se studiază planul sitului religios din Uruk , Mesopotamia, se poate observa clar o triplă incintă la care fiecare poligon are o deschidere. Tripla incintă constituie un fel de labirint simplificat.

Sit religios din orașul Uruk, vechea Mesopotamie

Arhitectura peisajeră, labirintul vegetal

Începând din secolul al XVI-lea italienii au transpus labirintul în grădini, apoi moda s-a răspândit. În secolele ulterioare, în special în perioadele baroc (sec. XVII) și rococo (sec. XVIII), labirinturile- care inițial fuseseră clare, chiar dacă elaborate, au devenit labirinturi de grădină, construite din garduri vii tăiate, cu alei oarbe, servind doar ca distracții pentru vizitatorii parcului.

La Palatul de la Versailles, labirintul, creat de Le Nôtre, în 1665, și distrus în 1778, nu mai există, dar apare în continuare pe planul conceput de acesta. Cu acest labirint, Le Nôtre va inventa un nou tip de labirint, cel fără simetrie.

Labirintul vegetal al lui Ludovic al XIV-lea, proiectat de Le Nôtre, dar distrus un secol mai târziu, a fost recreat în timpul unei expoziții în fostul Hotel al Afacerilor Externe și al Marinei din Versailles, care a devenit, a doua zi după Revoluție, Biblioteca Municipală.

Labirintul a fost creat în 1665 pe locul actualului Crâng al Reginei, în interiorul parcului castelului. A fost decorat cu o rețea de 38 de fântâni, fiecare reprezentând un episod din fabulele lui Esop. Dar Ludovic al XVI-lea, a considerat întreținerea fântânilor prea costisitoare, și a dispus distrugerea lui în 1775.

În Europa, labirinturile vegetale erau foarte la modă în Evul Mediu și în Renaștere. De altfel, acestea sunt din nou la modă astăzi. Astfel, aceste labirinturi sunt de obicei înconjurate de o grădină care predispune la dragoste sau la meditație.

Labirintul Artmazia, din micul oraș Massy, în Seine Maritime, Normandia, cel mai mare labirint permanent din lume

Astăzi, larg răspândit în Europa, labirintul vegetal constituie un nou concept turistic. Uneori efemere (câmp de porumb, ca la Beaugency), dar cel mai adesea permanent (tuia sau fag, de exemplu), labirinturile vegetale se apropie de traseele inițiatice ale timpurilor păgâne. Străbătute de labirinturi fanteziste, ele sunt însoțite de atracții bazate pe basme, enigme, puzzle-uri de rezolvat etc.

De fapt, se poate presupune că aceste labirinturi vegetale ar fi un mod de a deturna simbolul terifiant al Labirintului mitic prin joc și libertatea spiritului. Acest lucru ar însemna că lejeritatea spiritului și umorul ar triumfa față de latura obscură  și insuportabilă a naturii umane.

Arhitectura citadină 

Orașe labirintice

Prin construcția lor, unele orașe seamănă cu labirinturile.

Ilustrare a unui oraș labirintic (Antillia, o insulă legendară din Oceanul Atlantic) 

Deși tema labirintului este prezentă în multe civilizații, nu există nicio urmă în Biblie. Cu toate acestea, potrivit unui manuscris ebraic din secolul al XV-lea, orașul Ierihon este înconjurat de ziduri formând șapte cercuri concentrice, iar scriitorul Jacques Attali crede că acolo s-ar putea decela existența unui labirint.

Harta Ierihonului în Biblia Farhi sec. XIV, 1366-1382, artă ebraică medievală, 

zidurile Ierihonului au forma unui labirint

Labirintul, o cale sacră către centru: în Biblia Farhi, manuscris medieval care datează din secolul al XIV-lea, scris în Provența (Provence), orașul Ierihon este ilustrat într-o miniatură, fiind amplasat în centrul unui labirint în spirală. Șapte ziduri concentrice sunt prevăzute cu turnuri de apărare crenelate.

Un traseu, care începe de la zidul de jos, duce prin labirint spre orașul Ierihon. Deasupra unei uși închise este scris: “Aceasta este poarta orașului și duce spre centru.” Astfel, labirintul orașului Ierihon duce la un „centru al lumii” printr-o cale sacră…

Ierusalimul este asociat și cu mitul labirintului: oraș sfânt, este centrul învățăturii lui Hristos și punctul culminant al pelerinajului în Țara Sfântă. De asemenea, reprezintă orașul perfect în care se accede la răscumpărarea sufletului.

Ierusalim, Templul Muntelui, aspect labirintic

Potrivit scriitorului Jorge Luis Borges, situl Stonehenge ar fi un labirint cu mai multe ieșiri.

Stonehenge

Din vremuri îndepărtate, orice oraș, oricât de strălucitor ar fi el, ascunde în pântecul său un labirint subteran cu trasee necunoscute, cu ieșiri deseori ascunse; catacombe, pivnițe, temnițe și tuneluri, cariere, canalizări și rețeaua metropolitană.

Există însă și labirinturi de suprafață, create prin densitatea și aglomerarea clădirilor de-a lungul timpului: structura arborescentă a drumurilor înfundate ale medinelor, rețeaua de străduțe și de canale venețiene…

[Medină: o secțiune distinctă într-o serie de orașe din Africa de Nord și din Malta. O medină este împrejmuită cu ziduri, cu multe străzi înguste și labirintice. Cuvântul “medină” (în araba modernă, madīnah) înseamnă pur și simplu „oraș” sau „târg”. Cuvântul este și în aramaică și ebraică (de asemenea „medina”) referindu-se la un oraș sau zonă populată.]

Se poate spune că Tokyo este orașul-labirint prin excelență prin imbroglio-ul nesfârșit al districtelor sale. Intersecțiile și străzile sale nu au nume sau semnalizare. Orașul juxtapune o serie de cartiere, scări, autostrăzi suprapuse. Acest aspect este, de asemenea, una dintre temele majore ale filmului de animație Kakurenbo.

La fel, Buenos Aires, Berlin, Londra, Kyoto, Lisabona, New York, Rio de Janeiro, Veneția… sunt orașe cu aspect labirintic. Atâtea orașe labirintice în care trebuie să ai răbdare – și cu un creion! – să găsești traseul potrivit în labirintul străzilor sinuoase, fundăturilor-capcană și aleilor aglomerate.

În Singurătatea labirintului, 1997, scriitorul american Paul Auster răspunde la o serie de întrebări despre viața sa, cariera sa, munca sa, despre orașul său natal, New York și, mai ales, despre Brooklyn: potrivit acestuia, orașul New York ar poseda și el – în mod paradoxal – această complexitate. În lucrarea sa Orașul de sticlă, personajele se pierd pe traseele aleilor care sunt numite doar prin numere.

Orașul necunoscut este un loc în care te pierzi, dar și unde te poți ascunde. Orașul este descoperit străbătând trasee în care te poți rătăci, adevărate trasee inițiatice.

Labirintul este și o metaforă a vieții: fiecare își caută drumul în viață, se pierde, rătăcește, descoperă o insulă de fericire într-un an de bun augur, apoi sfârșește mereu în derivă spre locul fatalității, răscruce de drumuri și lumi în care, după unii, stă marea zeiță, tripla Hecate și, după alții, monstrul însetat de sânge, inevitabilul Minotaur. Astfel, orașul labirintic ascunde în el căile plăcerii și cele ale suferinței. El a putut să inspire capriciile seducătoare ale lui Canaletto, precum și temnițele sinistre ale lui Piranesi.

[Hecate: zeița greacă a răscrucilor. De cele mai multe ori este înfățișată cu trei capete; se spune că bântuie o răscruce cu trei drumuri, fiecare din capete uitându-se într-o anumită direcție.

Giovanni Antonio Canal, 1697 -1768, cunoscut sub numele de Canaletto, pictor peisagist italian. Veneția, orașul său natal, și ulterior Londra, unde va locui vreme de zece ani, sunt locurile care i-au permis lui Canaletto să-și desfășoare geniul. Gloria de care se bucură va depăși însă granițele acestor două orașe, devenind popular în întreaga Euorpă. Rigoarea arhitecturii și expresivitatea poetică, reproducerea fidelă, de-a dreptul documentară a realității, îndemânarea cu care lucrează cu lumina și elanul pensulei sale vor fi caracteristici ale acestui artist care va aduce din nou gloria picturii venețiene. A fost un maestru în arta perspectivei citadine (pittore vedutista) și în crearea iluziei realității, dată de tehnica “trompe-l’oeil”, foarte căutate în teatru și operă.

Giovanni Battista Piranesi (dar și Giambattista Piranesi), 1720 -1778, artist italian, cunoscut pentru gravurile sale, dintre care sunt celebre cele care redau imagini din Roma și din spațiile închisorilor.]

Labirintul este adesea metafora orașului (Eugène Sue, Misterele Parisului) sau o proiecție spațială a rătăcirii mentale și a realității absurde și angoasante (Kafka, Joyce).

Alte semnificații:

Labirintul nu este numai misteriosul desen din pavimentele catedralelor gotice, mandalele sau manuscrisele artistic lucrate, ci este și o pecete a identității, a centrului, a căutării neîncetate. Psihologii văd labirintul ca o expresie a „căutării centrului”, ceva de tipul unei mandale  incomplete.

Cercul în care este înscris labirintul simbolizează unitatea, perfecțiunea: se referă la finitudinea vieții. În multe culturi, Universul este reprezentat de o serie de cercuri concentrice (mandala).

Ovalul reprezintă, în general, femininul, liniile întrerupte amintesc de râuri, iar liniile drepte, ploaia (apa fiind simbolul vieții).

Pătratul, în schimb, reprezintă Universul sau Pământul, Creația și crucea centrală, Cosmosul, cu o linie verticală (simbolul spiritului masculin) și o linie orizontală (simbolul materiei feminine), al cărui punct de întâlnire este umanitatea.

Labirintul este așadar o reprezentare a vieții însăși. Spirala poate reprezenta și devenirea: ea implică o viziune ciclică a istoriei: „Totul revine veșnic, dar cu o nouă dimensiune, contradicție perfectă a liniei, a concepției unilineare a timpului.”

Labirintul este și un arhetip al Cunoașterii. Itinerarul său este situat între Coarnele Monstrului cu care trebuie să se confrunte inițiatul. Traseul său este un parcurs al încercărilor ce corespunde imaginilor simbolice ale unui pod de traversat. Acest pod arhetipal este numit, în tradiția mazdeană Podul Judecății. În Zoroastrianism acesta este podul cernerii, care separă lumea celor vii de lumea morților, adică separă două universuri. Trecerea dintr-un univers în altul are loc cu prețul acestei traversări care se realizează conform unor strategii precise, unde nimic nu este lăsat la voia întâmplării, ca ieșirea din Egipt. Instrucțiunile care duc la ieșirea din labirint sunt consemnate în rituri și tradiții.

Labirintul este, de asemenea, un simbol al călătoriei. Uniune dintre spirală și împletitură, reprezintă o călătorie diferită, în funcție de obiectivul dorit: să-l traversezi sau să ajungi la centrul său.

În primul caz, testul este unic (ultima călătorie a omului spre moarte sau trecerea la viața de apoi).

În cel de-al doilea caz, testul poate fi dublu, triplu… pentru că, după ce ajungi în centru, trebuie să poți ieși din el. Este chiar imaginea individului care trece printr-un calvar (fizic, psihologic…) și care trebuie să jertfească o parte din sine pentru a supraviețui. Cine reușește devine un inițiat; el intră într-o viață nouă (de unde și importanța riturilor de inițiere începând cu oamenii preistorici). Confruntarea cu moartea permite învierea individului.

Pentru Alain Benoist, în lucrarea Tradițiile Europei, tema labirintului combină o construcție regală și o promisiune încălcată, indiferent dacă este regele Minos și labirintul, construcția zidurilor Troiei sau cetatea Asgard… În plus, tema implică neapărat o femeie sau o zeiță (Elena pentru Troia, Ariadna în Creta etc.).

Fie că sunt vegetale sau plasate pe un paviment, labirinturile invită la o plimbare, la o călătorie meditativă prin meandrele psihicului. Pentru psihologul francez Paul Diel (1893 – 1972), labirintul semnifică inconștientul, și, de asemenea, eroarea și îndepărtarea de izvorul vieții. De asemenea, există și vise labirintice, greu de descifrat ca semnificație.

Mitul labirintului este după Eliade imaginea propriu-zisă a iniţierii. Eliade notează că misiunea esențială a labirintului era de a apăra “centrul” – că era, de fapt, o inițiere în sfințenie, nemurire și realitate absolută și care sunt echivalente cu alte “încercări”, cum ar fi lupta cu dragonul.

Labirintul reprezintă căutarea centrului spiritual, al credinței, această căutare fiind legată de rătăciri și pericole. Ieșirea din labirint este simbolul unei învieri spirituale.

În literatură, itinerarul labirintic este un tip special de călătorie care, inițial, a reprezentat o peregrinare reală, într-o geografie reală, în labirinturi construite de natură sau de om, pentru ca, treptat, să înlocuiască datele concrete cu cele imaginare. Drept urmare, evoluția unui personaj, într-un text literar, poate lua forma unui itinerar labirintic, acreditînd un motiv literar de mare rezonanță în romantism – “viața ca voiaj”-, călătoria labirintică, răscrucile, bifurcațiile fiind un teritoriu interior al personajelor literare.

Labirintic este însuşi timpul (atât timpul istoric, cât şi timpul cosmic). De asemenea, orice labirint – fizic sau spiritual –  are o semnificaţie deopotrivă inițiatică şi defensivă, cum afirmă Mircea Eliade: “Un labirint este uneori apărarea magică a unui centru, a unei bogăţii, a unui înţeles. Pătrunderea în labirint poate fi un ritual iniţiatic, dupa cum se vede în mitul lui Tezeu. Acest simbolism este modelul oricarei existenţe care, trecând prin numeroase încercări, înaintează spre propriul său centru, spre sine însuşi…” (Încercarea labirintului).

Labirintul este și simbolul apărării unui tezaur ascuns, știut numai de cei inițiați.

S-a vorbit şi de labirintul eredităţii, al sângelui, descifrându-se acest simbol labirintic în împletirea celor două fire alb şi roșu, în șnurul ce susţine orice mărţisor (el însuşi simbol al regenerării periodice începute odată cu debutul anului, primăvara, cand în vechile civilizaţii agrare se sărbătorea noul an), adică în fiecare etapă a trecerii prin labirintul vremii.

S-a vorbit şi de cavernele preistorice, fie asimilate unui labirint, fie transformate ritual în labirinturi ca locuri de iniţiere sau de înmormântare, orice labirint fiind identificabil cu trupul matern al pamantului (cf. Mircea Eliade, Mythes, reves et mysteries, Paris 1972, p. 211). În același timp, labirintul poate fi interpretat ca o ucenicie pentru neofitul care ar învăța să distingă calea corectă care duce spre tărâmul morților.

Tema labirintului a fost folosită de nenumărate ori în cinematografie, în special în filmele science-fiction. În general, personajul principal este închis într-un labirint (fizic sau psihologic) și încearcă prin toate mijloacele să iasă din el.

© CCC

Mituri și simboluri în arhitectură (6) 

Mituri și simboluri în arhitectură

Mituri și simboluri în arhitectură (2)

Mituri și simboluri în arhitectură (3)

Mituri și simboluri în arhitectură (4)