Sofocle

Sofocle, 496 – 406 î.e.n., mare poet și tragedian grec, din celebra triadă a poeților dramatici (Eschil, Sofocle, Euripide) care a pus bazele tragediei clasice elene. A fost contemporan și prieten intim cu Pericle. A trăit 90 de ani.

Dramaturg grec antic, Sofocle este autorul tragediilor grecești care au traversat secolele, cu piese precum Antigona, Oedip rege și Electra.

Lunga viaţă a lui Sofocle se întinde pe aproape întregul rod­nic secol V care a văzut gloria Atenei şi desăvîrşirea civilizaţiei elenice. Sofocle apare, în cel mai înalt grad, ca tipul bărbatului grec clasic, prin excelenţă.

S-a născut în cetatea Colonos (Attica), un mic sat din apropierea marii Atene, pe care a imortalizat-o în Oedip la Colonos unde corul, cu acel lirism al naturii atât de manifest la Sofocle, cântă melea­gurile cu cai frumoşi ale albului Colonos.

Elementele vieții sale rămân încă relativ puțin cunoscute în afară de scrierile din enciclopediile vremii și de mențiunile făcute de unii dintre contemporanii săi precum Plutarh.

Tatăl lui, Sofilos, era armurier, adică avea un atelier în care sclavii făureau arme, ceea ce reprezenta o stare îndestulată. A primit o educație solidă, axată pe arte, muzică și gimnastică. Astfel, Sofocle a primit educaţia îngrijită şi echilibrată de care se bucurau atenienii bogaţi şi se ştie că a învăţat muzica cu Lampron.

Întrunea frumuseţea şi darurile trupeşti cu darurile minţii: a fost ales să figureze în corul de efebi care, fără veşminte pe ei, au cântat peanul (cântec de luptă, de biruință după o victorie) victoriei după bătălia de la Salamina, în 480 î.e.n.. Sofocle a avut onoarea de a conduce corul triumfului după victoria flotei grecești în bătălia de la Salamina.

Când a figurat ca actor în primele sale piese, a apărut cântând la ţiteră în Tamiris şi aruncând mingea cu îndemânare în rolul Nausicaa din piesa care purta numele eroinei homerice, intitulată și „Spălăto­resele” (Plyntriai), precum ne informează Athenaios şi Eustaţiu în Viaţa lui Cimon.

Se pare că a învăţat tragedia de la Eschil, care era cu treizeci de ani mai mare decât el (cu 7 sau 17 ani se pre­tinde în mod greşit în Viaţa lui Cimon).

Primele piese ale lui Sofocle datează din 468 î.e.n. și au avut imediat un mare succes la critici. În acel an, trilogia sa, care a inclus Triptolemus, i-a câștigat primul premiu de teatru înaintea unui alt mare dramaturg, Eschil. Astfel, prima victorie a repurtat-o într-un concurs dramatic, împotriva bătrânului său ma­estru. Sofocle, fără îndoială cel mai mare tragedian atenian, a obținut un succes care reflecta măreția cetății. După ce în anul 466 î.e.n., la 30 de ani, a câștigat concursul dramatic împotriva lui Eschil, a continuat să concureze cu o regularitate și o strălucire de nedezmințit.

Tot în Viaţa lui Cimon aflăm de la Plutarh că învingătorul din Bătălia de la Eurymedon, generalul atenian Cimon, venea în teatru să facă libaţii (act ritual care consta în gustarea și apoi vărsarea unei cupe de vin, lapte etc. ca omagiu adus divinității) pentru Dionysos, când arhontele l-a numit judecător împreună cu alţi strategi, şi aceștia i-au decernat lui Sofocle premiul. După scriitorul Michel Tournier, care se re­feră la o mărturie a lui Pliniu cel Tânăr, tetralogia lau­reată ar fi cuprins şi piesa Triptolemus. Nu erau desigur primele lui piese jucate, dar atunci și-a început cariera lui teatrală, cea mai glorioasă din antichitate şi care nu va înceta decât odată cu viaţa sa.

Sofocle a luat parte la viaţa politică a cetăţii sale. A fost strateg militar de două ori: prima dată în 439, în timpul expedițiilor împotriva Insulei Samos (Revolta din Samos). După cum susține Aristofan din Bizanţ, această onoare i-a fost acordată în urma victoriei sale cu piesa Antigona.

Sofocle a însoțit epoca de aur a orașului atenian în aceeași perioadă cu un ilustru contemporan, Pericle. Este interesant de ob­servat că a fost coleg cu Pericle şi că era comandantul flotei ateniene când aceasta a fost înfrântă de către samienii din Insula Samos comandaţi de filosoful presocratic grec Melissos din Samos.

Dramaturgul a devenit helenotam în 443 î.e.n., adică membru al consiliului însărcinat să gireze tezaurul cetăţii şi tributul aliaţilor, trezorier al Ligii de la Delos, alianță militară maritimă care reunea Statele (aproape 250 de orașe grecești) sub egida Atenei împotriva amenințării persane.

Se spune că dramaturgul ar fi scris una dintre ultimele sale piese, Electra, în jurul anului 414 î.e.n.

Nu ne putem îndoi de faptul că a cunoscut pe cei mai mulţi dintre marii oameni atenieni ai vremii sale, dar, cu toate că nu avem date asupra relaţiilor lui, se ştie că a fost prieten cu Herodot căruia i-a închinat o elegie din care Plutarh ne-a păstrat primul vers.

Sfârşitul vieţii sale a fost în parte tulburat de certuri şi rivalităţi cu fiii lui. A trebuit chiar să se apere împotriva unora din­tre ei care îl acuzau că şi-a pierdut mințile. Plutarh  relatează că, atunci când a fost chemat în fața tribunalului, Sofocle s-a mulţumit să citească pasajul din Oedip la Colonos în care descrie albul Colonos. A murit la puţin timp după Euripide a cărui moarte se pare că l-a îndurerat.

A adus inovații importante în tehnica teatrală: renunțarea la conexiunea trilogiei prin crearea de piese independente, mărirea numărului choreuților de la 12 la 15, introducerea celui de-al treilea actor, dezvoltarea dialogului, importanța acordată decorului și costumelor.

Cu o sută douăzeci și trei de tragedii dintre care doar șapte au ajuns până la noi, precum „Antigona” și „Oedip rege”, Sofocle a dat genului tragic forma sa definitivă. După alte surse, Sofocle a scris un total de 126 de piese, dintre care doar zece, cel mult, ne sunt cunoscute. Dar cele care au rămas îl consacră drept unul dintre cei trei mari maeștri ai tragediei antice, alături de Eschil și Euripide.

Una dintre piesele sale principale este Antigona, despre care se spune că Sofocle a scris-o în jurul anului 441 î.e.n. Încheierea ciclului de piese tebane (care se ocupă de legendele orașului Teba), care conține Oedip rege și continuarea sa Oedip la Colonus, Antigona a fost totuși scrisă înaintea acestor alte două piese. Piesa încheie povestea celebrului mit al lui Oedip, o tragedie grecească prin excelență. Antigona are o moștenire filozofică semnificativă și a generat numeroase adaptări de-a lungul secolelor.

În anul 430 î.e.n., Sofocle a scris „Oedip rege”, o tragedie care reia soarta sângeroasă a lui Oedip, ucigașul neintenționat al tatălui său și vinovat de incest cu mama sa. Succesor demn, dar și competitor al lui Eschil, Sofocle inovează în genul tragediei și acordă un rol mai mare voinței umane. Dar aceasta se ciocnește violent cu soarta: astfel, în ciuda precauțiilor părinților săi și ale sale, Oedip nu poate scăpa de destinul formulat de Oracol. Pe lângă influența considerabilă a acestei tragedii în literatură și teatru, Oedip rege este suportul tezei complexului Oedip. Totuși, fără a pune în discuție valoarea psihanalitică a teoriei lui Freud, această interpretare a textului este foarte controversată.

Versiunile miturilor tebane și troiene ale lui Sofocle, precum Antigona, Oedip rege sau Electra, au astăzi o valoare de referință. Piesele sale prezintă adesea eroi solitari, uneori chiar respinși, precum Ajax (care este probabil prima piesă a lui Sofocle, care ar fi fost jucată în jurul primăverii anului 445 î.e.n.). Acești eroi se confruntă cu probleme morale, care dau naștere situației tragice.

A continuat opera lui Eschil prin creșterea numărului de actori de la doi la trei și a dezvoltat trilogia liberă în care fiecare episod este independent de celelalte.

Tată a cel puțin cinci copii identificați, Sofocle a murit între 406 și 405 î.e.n. În ciuda numărului limitat al pieselor sale care au supraviețuit secolelor, lucrările lui Sofocle l-au făcut o figură mitică a tragediei grecești antice.

Dacă viața lui Sofocle este plasată sub semnul luminii, nu la fel este și pentru personajele sale, zdrobite de destinul lor și scufundate din ce în ce mai mult în întuneric, ca Oedip, rege condamnat de zei la orbire.

Opere principale:

A scris cca. 130 de piese, din care s-au păstrat doar șapte în întregime:

Aiax; Oedip rege; Oedip la Colonos; Antigona; Trahinienele; Electra; Filoctet.