Citate despre Om

Omul este un mic univers.

Fiecare om trebuie sa-si inventeze calea. (Mustele) © CCC

Daca vrei sa fii de vreun folos pe lumea asta, trebuie sa te jertfesti pe tine insuti. Omul nu traieste pe pamant numai pentru fericire sau cinste, el traieste pentru a darui lucruri de seama omenirii, pentru a-si desavarsi nobletea sufleteasca si a se inalta deasupra josniciei in care cei mai multi dintre oameni isi traiesc viata.

Omul nu este un cerc cu un singur centru; este o elipsa cu doua focare. Faptele sunt unul, ideile celalalt.

Acest om rafinat putu sa guste, in sfarsit, pe saturate, din marele lux care consta in a te lipsi de toate.

Omul sa traiasca facandu-si prezentul cat mai placut, caci ziua de maine se apropie necunoscuta.

Boabe de nisip care se cred piramide: iată oamenii!

Oamenii traiesc in mijlocul imaginilor lor, deoarece nu reusesc sa fie obiecte reale pentru ei insisi. Oamenii sunt obiecte pentru altii, dar nu sunt pe de-a-ntregul obiecte pentru ei insisi.

Oamenii nu sunt niciodată atât de simpli cum par. (Vă place Brahms?)

Omul superior nu este acela care, mulțumit de sine, se crede deasupra tuturor, ci acela care pretinde de la el însuși mai mult decât ceilalți, deși știe că nu va izbuti niciodată să-și mulțumească aceste înalte pretenții. (Revolta maselor)

Omul propune si dispune. Nu depinde decat de el sa-si apartina in intregime.

Omul este bun de la natură, dar societatea este aceea care il corupe. (Discurs asupra originii și fundamentelor inegalitatii dintre oameni) Jean-Jacques Rousseau Acest citat a dat nastere multor interpretări, deoarece a fost scos din contextul său. Acesta se afla într-o notă de subsol de pe pagina celui de-al doilea Discurs, in care Rousseau precizeaza că omul in stare naturala este in realitate inocent, adica nu știe ce este bine și ce este rău. Dacă se comportă bine, nu este o calitate a sa, deoarece o face fără să știe. Cu toate acestea, pentru noi, cei care știm ce este morala, observand cum se comporta omul in stare naturala, putem spune că "omul este bun de la natură”. Starea naturala se refera la o conditie ideala, in care oamenii, “nici buni, nici rai”, sunt uniti de sentimente, nevoi si interese, dispusi sa initieze, in mod spontan, raporturi reciproce pozitive. In “Discurs asupra originii inegalitatii dintre oameni” (1755), “Contractul social” (1762) s.a., Rousseau dezvolta conceptiile sale privind influenta nociva a civilizatiei asupra omului, originea societatii, inegalitatea dintre oameni. Rousseau a dezvoltat o conceptie dinamica despre om si societate, incepand de la starea originara a naturii omului, asa cum a fost creat de Dumnezeu, pentru a explica geneza coruptiei actuale si inegalitatea dintre oameni. In starea naturala, omul este un animal robust ce se distinge de restul animalelor prin libertatea sa: nu este supus intinctului, poate accepta sau refuza, este perfectibil si independent. Traieste in singuratate absoluta si depinde doar de el insusi. Schimbarile climatice si dificultatea de a-si procura hrana il determina sa-si dezvolte capacitatile rationale si sa treaca din izolare in starea sociala. In aceasta etapa, diferentele dintre capacitatile indivizilor devin din ce in ce mai evidente, si astfel apar primele comparatii si evaluari. Descoperirea metalurgiei, reusind sa prelucreze metalele pentru a-si confectiona unelele necesare, si practicarea agriculturii au condus la inegalitatea sociala. Cautarea de bogatii si instituirea proprietatii private au condus apoi la razboiul tuturor contra tuturor (bellum omnium contra omnes). - In stare naturala, omul e lup fata de om, conform lui Thomas Hobbes Pentru depasirea unei continue stari de razboi, au ales instituirea contractului social (contractualism) care s-a dovedit a fi inechitabil. Desi proclama unirea tuturor intr-o putere suprema care, guvenand dupa legi intelepte, sa-i protejeze pe cei slabi, garantand fiecaruia dreptul la proprietate privata, contractul sustine de fapt inegalitatea si opresiunea sociala.  Astfel, a fost perpetuata inegalitatea sociala, ducand la aparitia actualei societati corupte. Libertatea naturala din starea naturala a fost pierduta, fiind inlocuita de sclavia omului in starea sociala corupta. Omul devine astfel in evolutia sa un animal inteligent, social si sociabil, capabil de munca, creator de bunuri proprii de consum (prin imitarea si modelarea naturii) si, nu in ultimul rand, egocentrist. Criticand societatea contemporana si idealizand “starea naturala”, in care oamenii ar fi fost liberi si egali, Rousseau sustine ca omul este “bun de la natura” , dar ca societatea il corupe. El vede originea inegalitatii sociale in aparitia proprietatii private, care a dus la formarea statului si, mai tarziu, la despotism. Intrucat inegalitatea incalca asa-numitul contract social incheiat intre oameni in perioada trecerii de la starea naturala la cea “civila”, ea trebuie inlaturata. Rezolvarea acestei situatii consta in eliberarea omului de coruptia vietii sociale, readucandu-l la starea de fiinta libera, intr-o societate fara coruptie si oprimare, adica intr-o societate de oameni liberi. Intreaga doctrina a lui Rousseau este rezumată de acest principiu: "Omul, bun, liber și fericit în starea naturală, a devenit rău, sclav și nefericit din cauza societății." Astfel, natura a făcut omul fericit, dar societatea l-a făcut nefericit. Filozofia lui Jean-Jacques Rousseau reprezinta un imens edificiu despre morala și politica. De la Emile si pana la Contractul social, Rousseau prezintă viziunea sa asupra umanității, așa cum ar trebui să fie și nu așa cum este. Rousseau avea o aversiune profundă pentru om așa cum este el. Filozofia lui este în esență reactiva, opunandu-se societății și modernitatii. In Discursul asupra originii  inegalității dintre oameni, Rousseau dezvoltă o metaforă extinsă despre starea naturala, starea precivilizației. El descrie această perioadă a umanității ca fiind cea mai fericita. In starea naturală, conform lui Rousseau, omul este autosuficient și isi cultivă liber lotul său de pămînt. Fiind lipsit de inteligenta, robust și inocent, omul natural nu știe nici de bine, nici de rău, și trăiește în prezent, fără grija zilei de mâine. Contrar lui Hobbes, care a descris starea naturala ca o stare de război, Rousseau a făcut din starea precivilizaționala o epoca a pacii și a sustinut mitul bunului sălbatic, pur, fata de omul civilizat si pervertit. Prima epocă a omenirii a fost un paradis pământesc, un fel de Grădină a Edenului sau Arcadia, dar fiecare epocă care a urmat i-a adus necazuri și suferințe din ce în ce mai mari omului. În această Epocă de Aur, omul trăia într-o stare de inocență primară, în armonie cu semenii săi și cu animalele. Era lipsit de unelte sau mijloace de a cultiva pământul, iar nevoile sale simple erau asigurate de natură. Se hrănea cu fructe de pădure, ghindă și mierea care picura din stejar. Rousseau a descris modul în care această stare naturală idilica a fost distrusa de proprietatea privata. Intr-o zi, spune Rousseau, cineva si-a sustinut dreptul asupra unui teren arabil; astfel, a aparut proprietatea privata și odată cu ea prăbușirea omenirii. Apariția proprietății a generat inegalități și o noua concurenta între oameni. S-a instituit societatea civilă, lipsindu-l de inocenta originara. Analiza dialectica facuta de Rousseau aparitiei si dezvoltarii inegalitatii sociale a fost apreciata de Engels ca fiind geniala. Rousseau privea ca legitima insurectia poporului impotriva despotismului. El era un adept al ideii suveranitatii poporului si preconiza, ca ideal de stat, republica patriarhala, in care cetatenii pot aproba in mod direct legile. Critica rousseaueana a civilizatiei si teoria contractualista au avut, in conditiile epocii, un rol progresist. Hobbes, spre exemplu, considera natura umana ca fundamental egoista si rea, considerând ca asocierea oamenilor nu se realizeaza decât datorita interesului. Teama oamenilor unora fata de altii determina crearea societatii si instaurarea pactului social prin renuntarea voluntara la dorintele si drepturile individuale. Locke insa considera natura umana ca fiind fundamental sociala, iar societatea, continuarea si intarirea legaturilor preexistente din starea naturala. Jean-Jacques Rousseau este o figură aparte în lumea filosofilor din epoca Luminilor. Colaborator al "Enciclopediei", alaturi de Diderot și d'Alembert, el nu va înceta să se deosebeasca, ulterior, de proiectul colegilor săi. Biografia sa il prezintă ca pe un om dintr-o bucata, un caracter integru, un spirit combativ, chiar polemic. Contrar Enciclopedistilor, Rousseau era convins de corupția societății timpului său. În ochii sai, rafinamentul culturii și progresul științific erau mai mult semnul distinctiv al degenerescentei umane decât promisiunea unui viitor luminos. De amintit faptul ca pentru Hobbes și majoritatea teoreticienilor politici, instaurarea societatii pune capat razboiului tuturor impotriva tuturor. Rousseau s-a opus acestei  conceptii: liderii nu au autoritate asupra oamenilor decat pentru faptul ca dețin puterea, iar puterea nu este niciodata echivalentul dreptatii. Rezultă de aici că societatea îndeparteaza libertatea oamenilor impunandu-le o ierarhie pe care nu au ales-o. “Omul s-a nascut liber, dar pretutindeni este în lanțuri”, scria Rousseau în "Contractul social". Autorul încearcă să descopere rădăcinile acestei pervertiri a omului de către societate în "Discurs asupra originii și fundamentelor inegalitatii dintre oameni." Rousseau arată în acest text - care se doreste o reflecție filosofică și nu o investigație arheologică sau etnologica  - că omul este bun prin natura sa, dar este corupt de către societate. Omul natural trăiește singur, fără gândire sau limbaj. Perfect liber, este condus de instinctul de conservare și se mulțumeste cu ceea ce îi permite să supraviețuiască. Cu toate acestea, Dumnezeu l-a inzestrat cu capacitatea de a se perfectiona, adică să se adapteze mediului său. Dar iata ca aceste condiții de viata se schimba și omul întâlneste alți oameni și este forțat, pentru a  supraviețui, să se alieze cu ei. Apare, prin urmare, necesitatea de a comunica și de a fi recunoscut, ceea ce a impus crearea limbajului, a agriculturii și a industriei, a artelor, a moralei... Din păcate, această epocă de aur - în care omul este aproape de natura sa fiind in acelasi timp si cultivat - nu durează. Artificiul ia locul naturii sale si se instaleaza inegalitățile dintre oameni: limbajul devine minciuna, realitatea devine aparenta, raționamentul devine sofistică, comparația devine invidie, gelozie, amorul-propriu ia locul iubirii de sine și compasiunii, iar cei bogați îi asupresc pe cei săraci. Și toate acestea sunt justificate de pretinsa voie a lui Dumnezeu sau a falsei nevoi de a lupta împotriva răutatii omului. De aici necesitatea de a regândi Contractul social. Caci Rousseau nu era naiv: el știa că o revenire la starea naturală este imposibilă. Dar el dorea să reconstruiască societatea pe baza liberei asocieri a tuturor oamenilor si nu pe teama de violență și ierarhie, așa cum gandea Hobbes. Acest lucru implică, de asemenea, regandirea educației copiilor, care ar trebui să-i faca sa se simta liberi, sănătosi, echilibrati și apti sa devina cetățeni care se respectă pe ei înșiși și care sunt respectati de ceilalti. © CCC

Dacă (If) De poţi fi calm cînd toţi se pierd cu firea În jurul tãu, şi spun cã-i vina ta, De crezi în tine, chiar când omenirea Nu crede, dar sã-i crezi şi pe ei cumva; S-aştepţi – dar nu cu sufletul la gurã, Sã nu dezminţi minciuni minţind, ci drept; Sã nu rãspunzi la urã tot cu urã, Dar nici prea bun sã pari, nici pre-nţelept; De poţi visa, dar nu-ţi faci visul astru; De poţi gândi, dar nu-ţi faci gândul ţel; De-ntâmpini şi Triumful şi Dezastrul Tratând pe-aceşti doi impostori la fel; De rabzi sã vezi cum spusa ta-i sucitã De pişicher, sã-l prindã-n laţ pe prost; Când munca vieţii tale, nãruitã, Cu scule obosite-o faci ce-a fost; De poţi sã strîngi agonisita toatã Grãmadã, şi s-o joci pe-un singur zar, Sã pierzi, şi iar sã-ncepi ca-ntîia datã, Iar c-ai pierdut – nici un cuvînt mãcar; De poţi sili nerv, inimã şi vînã Sã te slujeascã dupã ce-au apus, Şi piept sã ţii, când nu mai e stãpînã Decât Voinţa, care le strigã: "sus" De poţi rãmâne tu în marea gloatã; Cu regi tot tu, dar nu strãin de ea; Duşman, om drag, rãni sã nu te poatã; De toţi sã-ţi pese, dar de nimeni prea, De poţi prin clipa cea neiertãtoare Sã treci, s-o-ntreci gonind mereu – Al tãu va fi Pãmîntul ãsta mare, Dar mai mult, vei fi OM, copilul meu! (traducere Dan Dutescu) Altă traducere de Dan Dutescu: Dacă eşti calm, cînd toţi se pierd cu firea În jurul tău, şi spun că-i vina ta; De crezi în tine, chiar cînd Omenirea Nu crede, dar îi crezi şi ei cumva; De ştii s-aştepţi, dar fără tevatură; De nu dezminţi minciuni minţind, ci drept; De nu răspunzi la ură tot cu ură Şi nici prea bun nu pari, nici prea-nţelept; Dacă visezi - dar nu-ţi faci visul astru; De poţi să speri - dar nu-ţi faci jindul ţel; De-ntîmpini şi Triumful şi Dezastrul Mereu senin şi în acelaşi fel; Dacă suporţi să-ţi vezi vorba sucită De şarlatan, ce-ţi spurcă al tău rost; De poţi ca munca vieţii, năruită, S-o faci de la-nceput precum a fost; Dacă-ndrăzneşti agonisita-ţi toată S-o pui, făr'a clipi, pe-un singur zar Şi, dac-o pierzi, să-ncepi ca prima dată Făr-să te plîngi cu un oftat măcar; De ştii, cu nerv, cu inimă, cu vînă, Drept să rămîi, cînd ele june nu-s, Şi stai tot dîrz, cînd nu mai e stăpînă Decît Voinţa ce le ţine sus; Dacă-ntre Regi ţi-e firea neschimbată Ca şi-n Mulţime - nu străin de ea; Amic sau nu, de nu pot să te-abată; De toţi de-ţi pasă, dar de nimeni prea; Dacă ţi-e dat, prin clipa zdrobitoare, Să treci şi s-o întreci, mereu bonom, atunci: a ta e Lumea asta mare şi, mai mult, fiul meu: atunci - eşti Om! Varianta: De poţi fi calm cînd toţi se pierd cu firea În jurul tău şi spun că-i vina ta; De crezi în tine chiar cînd omenirea Nu crede, dar s-o crezi ar vrea; Dacă de aşteptare nu osteneşti nicicand, Nici de minciuna goală nu-ţi clatini gîndul drept; Dacă privit cu ură nu te razbuni urînd Şi totuşi nu-ţi pui masca de sfînt sau de-nţelept; Dacă aştepţi dar nu cu sufletul la gură Şi nu dezminţi minciuni minţind, ci drept; De nu răspunzi la ură tot cu ură, Dar nici prea bun să pari nici prea-nţelept; Sau cînd hulit de oameni, tu nu cu răzbunare Să vrei a le răspunde, dar nici cu rugăminţi; De poţi visa, dar nu-ţi faci visul astru; De poţi gîndi, dar nu-ţi faci gîndul ţel; De poţi să nu cazi pradă disperarii, Succesul şi dezastrul privindu-le la fel; De rabzi s-auzi cuvîntul cîndva rostit de tine Răstălmăcit de oameni, murdar şi prefăcut; De rabzi văzîndu-ţi idealul distrus şi din nimic Să-l recladeşti cu-ardoarea fierbinte din trecut; De poţi risca pe-o carte intreaga ta avere Şi tot ce-ai strîns o viaţă să pierzi intr-un minut Şi-atunci fără a scoate o vorbă de durere Să-ncepi agonisala cu calm de la-nceput ; De poţi rămîne tu în marea gloată Cu regi tot tu, dar nu străin de ea; Duşman, om drag, răni sa nu te poată; De toţi să-ţi pese dar de nimeni prea; De poţi prin clipa cea neiertatoare Să treci şi s-o întreci gonind mereu; Dacă ajungi să umpli minutul trecător Cu şaizeci de clipe de veşnicii mereu, Vei fi pe-ntreg Pămîntul deplin stăpînitor Şi mai presus de toate, un OM, iubitul meu.

Oamenii sunt ca vinurile. Cu timpul, fie devin din ce in ce mai buni, fie se transforma in otet.  

Oamenii se aseamănă cu norii: apar și dispar fără să lase nicio urmă. Doar arareori, câte unul din ei, se preschimbă în ploaie, în ceva folositor. Scriitorul, din acest punct de vedere, e o ploaie benefică... Să planteze suflet acolo unde el nu există – iată adevărata menire a unui scriitor.

Daca intalnesti un om de valoare, incearca sa fii ca el. Daca intalnesti un om mediocru, cauta-i defectele in tine insuti. © CCC

Omul este o fereastra prin care trebuie privita lumea.

Omul este masura tuturor lucrurilor. Omul este măsura tuturor lucrurilor: a lucrurilor care sunt, asa cum sunt, şi a lucrurilor care nu sunt, asa cum nu sunt. Protagoras din Abdera Sofistul Protagoras enunta aici ideea relativismului. Fiecare om măsoara realitatea dupa propriul sau etalon (sau dupa propria realitate). Afirmatia semnifica: “fiecare are adevarul sau” sau “fiecare cu adevarul sau”. Astfel, mierea pare dulce pentru omul sănătos, dar amara pentru omul bolnav și nu se poate spune că vreunul dintre cei doi se insala. Protagoras se releva senzualist, afirmand adevărul simțurilor.

***

Relativism: doctrină care postulează relativitatea cunoștințelor omenești, în sensul că nimic nu este absolut adevărat decât prin raportare la individ. Senzualism: doctrină filosofică bazată pe recunoașterea senzației ca singura sursă a cunoștințelor noastre despre lume.

Omul este un dialog interior.

Omul, acest visator definitiv, nemultumit mereu de soarta lui, face cu greu turul obiectelor pe care e obligat sa le foloseasca.