Atâta timp cât răutatea nu s-a maturizat, este gata în orice moment să se transforme în isterie.
(Caiet)
© CCC
La rugăciunea sărmană
Spre locașul sfânt mă îndrept.
Și pe Preafrumoasa doamnă
În roșii umbre-o aștept.
Tresar, mă feresc de lumină,
Când scârțâie ușa grea.
Dar privește în ochii-mi, senină,
Doar visarea mea despre Ea.
Știu aceste odoare
Ale maiestuoasei Soții.
Pe pervaz aleargă sprințare
Surâsuri, vise târzii.
O, Preasfânto, ce candele blânde,
Ce voioasă mi Te vădești!
Nici o vorbă acum nu se-aude,
Dar eu cred: Sublimă Tu ești.
(La rugăciunea sărmană, din volumul Versuri despre Preafrumoasa Doamnă, 25 oct. 1902)
(Traducere de Emil Iordache)
Vreau inima-mi să se-nsenine –
Să-mprăștii visele în vânt?
Dar la răscruce nu știu cine
Mi-așteaptă ultimul cuvânt…
Se-nvăpăiază umbre mute,
E-aproape visul de sfârșit.
El capu-ntre genunchi și-ascunde,
De mine chipul și-a ferit
Dar într-o infinită oră,
Când nico lege nu va fi,
El, nelegitimă fantomă,
Printre oglinzi va rătăci.
Și-atunci, în casa mea pustie,
Un fel de chip va fi sosit.
Și voi vedea-n oglindă, vie,
Figura noului venit.
(Din volumul Versuri despre Preafrumoasa Doamnă)
Prolog
Calea-i pieptișă. Eu urc ne-ncetat.
Seara-i sublimă. În poartă îți bat.
Bat – dar, distantă, tu nici nu tresari
Și peste tot nestemate presari.
Cine-a dat foc? Oare cine-a-ndrăznit?
Turnu-i de Însăși Regina zidit.
Orice căluț de pe brâul sculptat
Scapără flăcări, ca fermecat.
Sus se avântă cupola,-n azur,
Joacă-n ferestre văpaia din jur.
Dangăt de clopot. Veșmântu-asfințit
De primăvară-i acum aurit.
Tu m-așteptai ca să vin la apus?
Poarta-i deschis-o? Focul l-ai pus?
(Volumul ”Versuri despre Preafrumoasa Doamnă”, 28 decembrie 1903)
(Traducere de Emil Iordache)