Sufletul pereche este ceea ce aspiram noi si am vrea sa intelegem despre noi, este ceea ce consideram a fi perfectiune, puritate si nemarginire la propria noastra fiinta.
Cei ce vor sa ajunga trebuie sa stie sa renunte. Cine nu poate sacrifica o placere imediata, cine vinde o situatie viitoare stralucita, dar problematica, pentru ca are nerabdarea de a avea imediat o placere, acela nu va realiza nimic din aspiratiile sale.
In pornirea lui catre ideal, omul s-a lovit in primul rand de propria sa natura, de originea sa animalica. Orice pas inainte a fost o lupta, si in aceasta lupta instinctele egoiste au fost adesea mai puternice decat aspiratiile ideale. Dar aceste aspiratii n-au pierit niciodata cu totul din inima omeneasca. Cu lumina lor slaba, ele au aratat omului, in vremurile intunecate, calea cea adevarata si l-au ajutat sa lupte necontenit, spre a se ridica mai sus, tot mai sus, deasupra propriei sale naturi.
Valoram ceva prin aspiratia noastra…Un suflet se masoara prin dorinta sa, dupa cum judecam catedralele, de la departare, dupa inaltimea clopotnitelor lor.
Nevoia de filozofie este universala. Ea tinde sa duca orice discutie pe terenul ideilor si al principiilor. Ea talmaceste probabil aspiratia cea mai adanca a sufletului, care merge drept la ceea ce este general si, prin aceasta, la ceea ce este generos.
Umilinta este la inceputul ambitiei o scara: acela care urca, nu priveste decat spre ea, dar cand, in sfarsit, ajunge pe ultima ei treapta, se intoarce cu fata spre cer, dispretuind acele trepte ce l-au dus spre culme.
Cred ca ambitia nu e un rau si ca succesul nu e o crima… exista doua feluri de ambitii: una care sufera mereu si nu e multumita cu nimic, alta care bucura sufletul si se multumeste cu putin.