Oamenii, in adancul sufletului lor, – parte care pastreaza inca, mai mult decat oricare alta, chipul original al naturii stramosesti -, au socotit intotdeauna ca propria lor viata nu este in puterea nimanui in afara necesitatii care conduce universul cu sceptrul sau de fier.
In sufletul omenesc licareste de obicei speranta, care ne face sa credem ca intamplarile defavorabile sunt pentru altii, iar cele avantajoase sunt pentru noi.
Este mult mai usor de intemeiat calomnia pe vorbele unui om decat pe actiunile sale.
Ca numesti pe cineva patimas nu depinde de marimea, intensitatea, puterea patimii sale, ci de rolul ce-l are patima sa in echilibrul fortelor sale sufletesti. Imi pot inchipui foarte bine un om slab, coplesit de cea mai spalacita patima, de alta parte un om cu suflet adanc si larg, stapanit de cea mai puternica patima, fara de a-ti face vreodata impresia unui patimas.
Este cu neputinta sa se preintampine toate faptele rele la care dau nastere fierberea universala a pasiunilor umane.
Asupra oamenilor care se iau dupa obicei si sunt sclavii lui, ceea ce impresioneaza simturile are un efect mai puternic decat rationamentele.
Sensibilitatea noastra este mai usor si in mod mai durabil miscata de impresii minime, dar repetate, decat de o lovitura puternica, insa trecatoare. Puterea obisnuintei este universala, exercitandu-se asupra oricarei fiinte simtitoare…Sufletul nostru rezista mai degraba la violentele si la durerile cele mai mari, dar trecatoare, decat timpului si plictisului neincetat.
Oamenii se conduc dupa actiunea repetata a suferintelor pe care le cunosc, nu dupa cele pe care le ignora.
Ura este un sentiment cu atat mai durabil ca dragostea, cu cat primul se intareste prin necontenita repetare a manifestarilor, pe cand ultimul slabeste prin aceasta.