In sufletul omenesc licareste de obicei speranta, care ne face sa credem ca intamplarile defavorabile sunt pentru altii, iar cele avantajoase sunt pentru noi.
Cand sperantele noastre de-abia inmugurite sunt nimicite de un vant hain, fara putinta de a invia, suntem parca mai porniti sa ne inchipuim cat de frumoase flori ar fi putut da ele daca ar fi fost lasate sa infloreasca.
Viata nu mai are rost cand speranta sau increderea lipseste. Trebuie sa mergi inainte…, deoarece cand totul s-a prabusit si cand sufletul dobandeste certitudinea ca nimic nu mai foloseste la nimic, ca a ajuns la limita poate, iti spui: la ce bun ?
Nu exista situatie oricat de disperata din care sa nu se poata iesi, sa nu existe o cale de scapare, o speranta. Si atunci cand vrei si doresti aprig sa ajungi la telul pe care-l visezi, pana si cea mai slaba si desarta speranta iti apare demna de luat in seama.
Fericite sunt acele putine natiuni care n-au asteptat ca lenta miscare a intamplarilor si vicisitudinile umane sa faca in asa fel ca dupa culmea relelor sa vina o indrumare spre bine, ci au grabit prin legi bune trecerea de la o stare la alta.
În viaţa fiecăruia se întâmplă ca, dintr-odată, poarta trântită în nas să se întredeschidă, zăbrelele să se dea la o parte, nu-ul definitiv să nu mai fie decât un poate, lumea să se transfigureze, un sânge nou să ne curgă prin vine. Aceasta-i speranţa.
(Trestia revoltată)