Oamenii, in adancul sufletului lor, – parte care pastreaza inca, mai mult decat oricare alta, chipul original al naturii stramosesti -, au socotit intotdeauna ca propria lor viata nu este in puterea nimanui in afara necesitatii care conduce universul cu sceptrul sau de fier.
In sufletul omenesc licareste de obicei speranta, care ne face sa credem ca intamplarile defavorabile sunt pentru altii, iar cele avantajoase sunt pentru noi.
Este mult mai usor de intemeiat calomnia pe vorbele unui om decat pe actiunile sale.
Este cu neputinta sa se preintampine toate faptele rele la care dau nastere fierberea universala a pasiunilor umane.
Asupra oamenilor care se iau dupa obicei si sunt sclavii lui, ceea ce impresioneaza simturile are un efect mai puternic decat rationamentele.
Sensibilitatea noastra este mai usor si in mod mai durabil miscata de impresii minime, dar repetate, decat de o lovitura puternica, insa trecatoare. Puterea obisnuintei este universala, exercitandu-se asupra oricarei fiinte simtitoare…Sufletul nostru rezista mai degraba la violentele si la durerile cele mai mari, dar trecatoare, decat timpului si plictisului neincetat.
Oamenii se conduc dupa actiunea repetata a suferintelor pe care le cunosc, nu dupa cele pe care le ignora.
Legile, desi sunt sau ar trebui sa fie conventii intre oameni liberi, nu au fost, cel mai adeseori, decat instrumentul pasiunilor catorva, ori s-au nascut dintr-o necesitate intamplatoare si trecatoare.
Fericite sunt acele putine natiuni care n-au asteptat ca lenta miscare a intamplarilor si vicisitudinile umane sa faca in asa fel ca dupa culmea relelor sa vina o indrumare spre bine, ci au grabit prin legi bune trecerea de la o stare la alta.