Din vârf de munţi amurgul suflă
cu buze roşii
în spuza unor nori
şi-ațâță
jăraticul ascuns
sub valul lor subţire de cenuşă.
O rază
ce vine goană din apus
şi-adună aripile şi se lasă tremurând
pe-o frunză:
dar prea e grea povara –
şi frunza cade.
O, sufletul!
Să mi-l ascund mai bine-n piept
şi mai adânc,
să nu-l ajungă nici o rază de lumină:
s-ar prăbuşi.
E toamnă.
(Amurg de toamnă)
Lumina ce-o simt
navalindu-mi in piept cand te vad,
oare nu e un strop din lumina
creata in ziua dintai,
din lumina aceea-nsetata adanc de viata?
Nimicul zacea-n agonie,
cand singur plutea-n intuneric si dat-a
un semn Nepatrunsul:
“Sa fie lumina!”
O mare
si-un vifor nebun de lumina
facutu-s-a-n clipa:
o sete era de pacate, de doruri, de-avanturi, de patimi,
o sete de lume si soare.
Dar unde-a pierit orbitoarea
lumina de-atunci – cine stie?
Lumina, ce-o simt navalindu-mi
in piept cand te vad – minunato,
e poate ca ultimul strop
din lumina creata in ziua dintai.
(Lumina)
Poetul este nu atat un manuitor, cat un mantuitor al cuvintelor. El scoate cuvintele din starea lor naturala si le aduce in starea de gratie.
Lumea din preajma, lumea in totalitatea ei, e ca o veste cu totul improbabila, care totusi se confirma.
A filozofa inseamna a incerca sa raspunzi cu mijloace supermature la intrebari pe care si le pun copiii.
Cea mai frumoasa si in acelasi timp cea mai legitima urare ce-o poti face cuiva este: “Sa ajungi in tara fagaduintei. Pe care o porti in tine.”
(Elanul insulei)
Spiritul este prin natura sa intolerant. Materia, viata, istoria – sunt dascalii care-l initiaza in doctrina tolerantei.