Când am sosit eu pe lume, totul era pus la punct. În jurul meu se etalau comori. N-aveai decât să le culegi. Sunt liberă să trăiesc unde și cum vreau, să citesc, să gândesc ce vreau, să ascult pe cine vreau.
(Cartea fericirii)
Când vaporaşul a coborât pe Canale Grande şi când, pe stânga şi pe dreapta, privirea mi-a căzut pe dantela de piatră a palatelor, înnegrită de vreme, m-am simţit proiectată într-o altă dimensiune, în care totul era uşor, dantelat, aerian, unde nu puteai şi, de altfel, nu mai voiai să aplici vieţii şi ţie însuţi măsurile obişnuite, unde nimic nu era ca înainte, unde imposibilul devenea posibil, povara devenea mai uşoară şi deznădejdea nu mai era decît un amestec de tristeţe şi de bucurie. Ici şi colo, între case, apăreau canale înguste cu poduri minuscule şi biserici ce parcă se topeau în penumbră. În aerul trandafiriu, străluceau lumini roz pal imobile, ele păreau că plutesc pe deasupra apei. Alte lumini, fantasmagorice, verzui, se întretăiau cu primele.
Am fost cuprinsă, din cap pînă-n picioare, de o senzaţie de lentoare submarină, de viaţă încetinită, senzaţie pe care n-o mai încercasem niciodată; răsuflarea şi mişcările mele se contopiseră cu mişcarea vaporaşului, în timp ce vedeam defilând, încremenite într-o tristă contemplare, bătrâneţea posacă a palatelor ce priveau apa şi mă priveau pe mine, drapându-se în farmecul lor inaccesibil. Când, în acest ritm uluitor al umbrelor şi al luminilor întretăiate, s-a deschis, la stânga, un uriaş mal povârnit pe care se afla Palatul Dogilor şi, la dreapta, o lagună ce căpăta, în noapte, o formă necunoscută, m-am simţit năpădită de o fericire aproape insuportabilă la gândul că-l voi vedea pe Einar peste câteva minute şi că va fi cu mine în această lume vrăjită, crepusculară.
(Trestia revoltată)
Zilele devin mai lungi şi asta ne dă energie şi putere, pentru că îţi spui că, nu peste mult timp, se va sfârşi şi iarna. Curând va fi Pastele, îţi urăm sărbători fericite! Zilele calde se apropie şi vom pleca, pentru o lună de zile, la munte. Cât de minunat va fi să scăpăm de tumultul oraşului, să trăim în mijlocul naturii, să ne regăsim pe noi înşine. Uneori e plăcut să te cufunzi într-o adâncă meditaţie, sunt sigură că şi ţie îţi place asta.
(Trestia revoltată)
…în zilele acelea, preferam să nu mă gândesc prea mult. Dacă aş fi început să reflectez, aş fi rămas la Paris, pentru ca apoi să mă căiesc! Destinul cobora afectuos scara de la vechea-i caleaşcă şi mă poftea să mă urc în ea. Dar dacă priveai mai îndeaproape vedeai că-i o glumă urâtă: destinul îmi întindea o cursă… Ajunsesem chiar să-mi spun: poate că întotdeauna mi-am pus prea multe întrebări. Unii nu se gândesc aşa mult; aceştia sunt mai fericiţi. Şi dacă mi-aş fi îngăduit, măcar o singură dată, să nu mă gândesc? Ce-ar fi să iau această invitaţie ca pe un lucru bun, să accept Veneţia ca pe un dar, fără să mă aştept să văd ieşind vreun şarpe sau vreun liliac din cutia cu ciocolată sau din buchetul de flori?
(Trestia revoltată)
Am crezut-o? Nici măcar o singură clipă. Era greu să crezi în cuvintele ei, dar să te îndoieşti de ele era încă şi mai greu. Trebuia să văd în sfârşit ceea ce era limpede ca lumina zilei: încă din clipa sosirii mele, ea mă dresa. Pisica atotştiutoare locuia la Veneţia, mi-am amintit eu, şi eu nu voiam să-i semăn. Nu trebuia s-o las să se atingă de soarta mea; nu ea era aceea care trebuia să-mi elibereze un bilet de intrare pentru un colţ din universul meu şi nici cea care trebuia să-mi organizeze acel no man’s land al meu.
(Trestia revoltată)
Veneţia are o mare calitate: dispare într-o clipă, nu aleargă în urma trenului, aruncând ocheade în stânga şi în dreapta, aşa cum fac alte oraşe, se şterge repede, ca şi cum n-ar exista şi ca şi cum n-ar fi existat niciodată.
(Trestia revoltată)
Prima amintire: am numai trei ani, stau în mijlocul camerei mele, zdrobită de sentimentul unei greşeli uriaşe, în timp ce mama mă întreabă sever: — Ce faci acum? — Nimic. — Du-te, fă ceva. Cum îndrăzneşti să-ţi pierzi timpul?
(Trestia revoltată)
Acceptăm toamna aşa cum acceptăm primăvara, aşa cum acceptăm întreaga natură. Ştim să preţuim timpul frumos, ne place să privim curcubeul.
(Trestia revoltată)