Natiunile mai inclinate catre poezie decat catre gandire se daruiesc mai curand bucuriei care imbata decat ironiei filozofice. Se ascunde ceva trist indaratul glumei intemeiate pe cunoasterea oamenilor; veselia cu adevarat inofensiva izvoraste numai din imaginatie.
Cand sustine dreptul la existenta si la libera dezvoltare a fiecarui popor, sentimentul national e un simbol de actiune, nu numai perfect legitim, dar si de o incontestabila etica. El poate deveni chiar sublim, atunci cand, ca in razboaie, duce la sacrificiile supreme. Cand insa, proclamand superioritatea indiscutabila a unor anumite natiuni si inferioritatea iremediabila a celorlalte, lupta ca sa asigure celor dintai putinta de a dispune, dupa bunul lor plac, de cele din urma, nationalismul inceteaza de a mai fi un sentiment respectabil, fiindca nesocoteste justetea si ameninta pacea.
O natiune are dreptul sa se conduca dupa interesul ei, in marginea cerintelor morale, fara indeplinirea carora se savarseste o derogare de la umanitate.
O natiune se afirma in istoria universala mai puternic prin biruintele spirituale si culturale decat prin izbanzi militare ori politice. Acestea din urma sunt vremelnice si nesigure, dupa anumite constelatii si situatii, in timp ce un vers nou, o melodie noua, o gandire originala, o fapta morala impunatoare, tot ce contribuie efectiv la sporirea si imbogatirea tezaurului spiritual comun al omenirii, aduce natiunilor un prestigiu permanent si o justificare deplina a dreptului lor la existenta, alaturi de natiunile mari ale lumii.
Clemenceau intruchipa si exprima Franta. In masura in care o simpla fiinta omeneasca, marita in chip miraculos, poate fi cumva o natiune, el a fost Franta. Fantezia zugraveste popoarele ca animale simbolice – leul britanic, vulturul american… cocosul galic. Dar batranul Tigru, cu originala si eleganta lui bereta, cu mustata sa alba si ochii sai arzatori, ar fi o mascota mai potrivita pentru Franta decat orice oratanie din curte.