Da, greşelile le făcea cu puritatea, cu simplicitatea şi cu neglijenţa unui copil. A unui copil care se simţea iubit şi ştia că i se iartă orice.
(Despre George Topârceanu, din corespondența Otiliei Cazimir)
Scria dintr-un joc mecanic, ca să reflecteze în singurătate asupra propriilor lui greşeli, se iluziona că nu „creează”, deoarece creaţia, chiar dacă duce la eroare, are loc întotdeauna din iubire pentru cineva care nu suntem noi înşine.
(Pendulul lui Foucault)
Fruntea lui este scut de aur,
iară pletele-i stufoase ca finicul,
negre sunt cum e corbul.
Ochii lui sunt ca acele porumbițe albe,
ca scăldate în lapte, poposite lângă limpede izvor.
Obrajii lui sunt ca răzoare de trandafiri balsamici,
Stoguri înmiresmate, iar buzele lui roșii au respirarea
dulce a mirului de smirnă.
Ca pârghii de aur îi sunt brațele, cu pietre nestemate
împodobite; pieptul lui e ca sculptat în fildeș,
cu ușoare vine albastre de safir.
Stâlpi de alabastru îi sunt picioarele, odihnind pe
temelii de aur, și el la înfățișare este întreg Libanul
– la fel ca cedrii de măreț.
(Cântarea cântărilor)
Poartă-mă pe mâna ta ca pe o brățară,
căci iubirea e ca moartea de puternică
și gelozia cumplită, ca împărăția morților.
Văpaia ei e ca văpaia focului și ca flăcările cerului.
Ape mari nu au putere să stingă dragostea
și fluvii revărsate nu pot să o înece.
(Cântarea cântărilor)
Căutat-am noaptea în așternutul meu,
căutat-am pe acela după care inima-mi tânjește,
căutatu-l-am, dar nu l-am aflat.
Și m-am sculat atunci,
și am cutreierat cetatea, ulițele
și răspântiile largi,
și am căutat pe acela
după care inima mea tânjește,
l-am căutat, însă n-am dat de el.
O, fiice ale Ierusalimului,
juru-vă, dacă dați peste iubitul meu,
spuneți-i că sunt bolnavă de iubire…
(Cântarea cântărilor)
Încetul cu încetul, femeile se răreau și, în timp ce orașul însuși adormea, se auzea marea sforăind în apropiere, la capătul aleii înguste și, din când în când, pufnea, asemenea cuiva care se întoarce de pe o parte pe alta în somn.
(Familia Malavoglia)
© CCC
Doar marea murmura povestea obișnuită, acolo, jos, în mijlocul stâncilor faraglioni, pentru că nici marea nu are țară, și este a tuturor celor care o ascultă, aici și acolo unde soarele se naște și moare. Într-adevăr, în Aci Trezza are propriul său mod de a murmura și îl poți recunoaște imediat după clipocitul pe care îl face printre acele stânci de care valurile se sparg și sună ca vocea unui prieten.
(Familia Malavoglia)
© CCC
Eh, lucruri care se întâmplă. Cine intră în apă se udă, iar cine călărește un cal, cade. Dar atâta timp cât nu mor oameni, totul se rezolvă.
(Meșterul don Gesualdo)
© CCC