Vin’ cu mine, fi-mi iubită,
Dragostea ne-o fi-nflorită,
Pe văi, crânguri și câmpii,
Codri, dealuri, munți, tării.
Și vom sta pe stânci privind
La păstori cu turme-albind
Lângă ape-n a lor cale,
Păsări cântă madrigale.
Și ți-oi face pat de roze
Și poeme cu mireasmă,
Straie noi și pălărioare
Doar din foi de mirt și floare.
(Vin’ cu mine)
Devenisem aproapte tot atât de abil în începerea jocului, cât și în terminarea lui.
(Magicianul)
Dacă Maurice ar fi fost aici ți-ar fi spus că plăcerea fizică nu este decât o plăcere; poate ceva mai mare decât celelalte, dar, oricum, o plăcere ca oricare alta. El ți-ar spune că nu reprezintă decât un aspect – și nu cel mai important – al relației pe care o numim iubire. Ți-ar spune că lucrul esențial este adevărul, încrederea care se stabilește între doi oameni, două suflete, două spirite… cum vrei să-i spui. Că adevarata infidelitate este cea care ascunde infidelitatea fizică. Pentru că lucrul care nu trebuie să existe niciodată între doi oameni, care și-au oferit unul altuia dragostea, este minciuna.
(Magicianul)
Dragostea rezultă mai ales din aptitudinea de a iubi, existentă în noi înșine, și nu neaparat din faptul că partenerul are reale calități pentru a fi iubit. Găsesc ca Alison are aptitudini deosebite de iubire și devotament. Mult mai mult decât am avut eu vreodată. Și acesta e un lucru foarte prețios. Eu n-am făcut decât s-o conving că nu trebuie să subaprecieze ce are de oferit, așa cum presupun că s-a subapreciat toată viața.
(Magicianul)
Dragostea rezultă mai ales din aptitudinea de a iubi, existentă în noi înșine, și nu neaparat din faptul că partenerul are reale calități pentru a fi iubit.
(Magicianul)
Unele lucruri sunt destinate să se întâmple – este nevoie doar de câteva încercări până ajungem acolo.
Prea multe păsări cardinale
Între iluzii se rotesc,
Contaminînd cu ascensoare
Misterul nostru pămîntesc.
Îmbătrînim de fericire
Într-o mansardă fără flori
Dresînd păpuşi fără adresă
Pentru serbările din zori.
Visăm frumos aceeaşi moară
Ascunsă-n tragicul bufon
Şi măcinăm aceleaşi lacrimi
Când dau părinţii telefon.
Sîntem lucizi pînă la sînge,
Nedespărţiţi pînă la cer
Şi nici nu ştiu după iubire
Ce se cuvine să-ţi mai cer.
E prea frumos la tine-n suflet,
E prea tîrziu la mine-n gînd,
Împărtăşim aceeaşi taină,
Dar nu se ştie pînă cînd.
Cuvintele îşi pierd căldura
Într-un sărut de protocol
Şi tot mai vinovate păsări
Dau eşafoadelor ocol.
Sub fruntea mea se face noapte,
În ochii tăi se face zi
Şi renunţăm să mai cunoaştem
Ce stele ne-ar putea păzi.
Pecetluim cu definiţii
Aceste stranii convorbiri,
Rememorînd la despărţire
Balada blondelor iubiri.
(Balada blondelor iubiri, vol. Înalta fidelitate, 1977)
Viaţa fiecăruia dintre noi nu este decît o mai scurtă sau o mai lungă Trecere: de la o zi la alta, de la un an la altul, de la o vîrstă la alta.
Din loc în loc împodobim această Trecere cu nume de Sărbători, unele doar ale noastre, altele ale tuturor…
Măcar atunci, cînd peste sufletele noastre trece în zbor cîte o Pasăre nemuritoare, să încercăm să fim mai buni unii cu alţii, mai apropiaţi unii de alţii, mai fericiţi, mai bucuroşi, mai omenoşi împreună.
Măcar atunci, cînd peste amintirile noastre se-aşterne roua unui Timp Nou, să ne gîndim că doar Iubirea ne poate face Trecerea mai uşoară, mai frumoasă, mai adevărată şi, de ce nu, mai înaripată.