Tot ce am citit, tot ce am gandit, toate paradoxurile mele fortate, ura impotriva conventionalismului, dispretul meu pentru banal nu ma impiedica sa ma induiosez in prima zi de primavara, sa caut violete pe langa gardurile de maracini, printre gunoaie si hartii putrezite, sa joc “bile” cu baietii, sa ma uit la soparle, la fluturi cu aripi galbene.
Sunt un om sensibil, pe care viata il raneste sau il bucura; n-am sangele rece al observatorului indiferent.
Oamenii care spun ca sunt blazati n-au simtit niciodata nimic. Sensibilitatea nu se uzeaza.
Nimic nu pastreaza mai tanar decat candoarea care nu e de fapt altceva decat o economie a puterii de dragoste.
Plansul demonstrativ nu corespunde nici unui sentiment, nu dovedeste nimic. Nu e nici o legatura intre el si sinceritatea emotiei sau mai bine zis intre el si valoarea simtirii. Emotiile mortale sunt intense, solide, egale. Cei cu adevarat in stare sa sufere sufleteste au si orgoliul de a refula totul, au si durerea inferioritatii lor, de o clipa, si poate ca tocmai aceasta comprimare mistuie si doare mai mult, deci e de presupus ca tocmai cei mandri, care isi ascund simtirea, sunt cei care, si mai ales prin asta, sufera cu adevarat.
La ce ar folosi sa traiesti, daca n-ai simti puternic. Nu-i invidiez pe oamenii care au inima acoperita cu o carapace de broasca testoasa sau cu o piele de hipopotam. Fericiti sunt numai aceia care sufera de pe urma senzatiilor lor, care le primesc ca pe niste socuri si le gusta ca pe niste bunatati. Pentru ca trebuie sa ne trecem prin minte toate emotiile, fericite sau triste, sa ne saturam cu ele, sa ne imbatam pana la cea mai ascutita bucurie si pana la disperarea cea mai dureroasa.
Oamenii, in momente de autentica emotie, se exprima fara sa vrea in termeni de melodrama.