Cata vreme n-a ajuns la automatismul batranetii, firea omului se modifica neincetat.
Pare-se ca perfectiunea e atinsa nu atunci cand nu mai este nimic de adaugat, ci cand nu mai este nimic de inlaturat.
Cu cat omul are mai mult, cu atat doreste mai mult; cu cat izbandeste mai bine, cu atat vrea sa se apuce de mai multe; si cu cat a rasturnat mai multe piedici cu atat isi faureste altele noi.
Sarmana faptura omeneasca e capabila de toate relele, dar tot in ea se gaseste si resortul evolutiei.
Victoria omului nou asupra celui vechi trebuie sa devina definitiva. Inainte si tot mai sus sa ne duca avantul nostru catre mai bine, catre o infratire definitiva a fiilor aceluiasi pamant…Pas cu pas, omul — omul in intelesul cel mai bun al cuvantului — si-a castigat dreptul de a exista, strabatand prin milenii o cale cotita, totusi o cale de ameliorare a speciei. Incet si penibil, spiritul s-a desfacut de cele materiale, ca o calauza catre ultima etapa de alinare a dusmaniilor si urii, de asezare pentru totdeauna a pacii si a prieteniei intre indivizi si popoare. Credinta aceasta ma tine inca in viata, ea va avea putere si impuls si dupa ce fiinta mea va trece. Viata se alimenteaza din moarte; putem trai in copiii nostri, daca-i vom patrunde de lumina, de soarele acestui ideal.
Sub pretext ca perfectiunea nu exista pe lumea asta, nu va pastrati cu grija, toate defectele.