Elogiul unui artist este făcut cu adevărat atunci când se vorbește destul despre opera sa, încât să nu mai fie nevoie să i se laude persoana.
(Emilia Galotti, 1772)
Elogiul contemporanilor nostri nu-i niciodata curat. Curat e doar cel al posteritatii.
Nu acord nicio atentie elogiului sau blamului. Imi urmaresc doar sentimentele mele.
Nemurirea poate fi inteleasa ca un fel de viata pe care o dobandim in memoria oamenilor; acest sentiment care ne impinge cateodata la actiunile cele mai mari este semnul cel mai sigur al pretului pe care il punem pe stima semenilor nostri. Noi ascultam in noi insine elogiul pe care ni-l vor face intr-o zi, si ne jertfim. Ne sacrificam viata, incetam de a exista in mod real pentru a trai in amintirea lor. Daca nemurirea considerata sub acest aspect este o himera, ea este himera sufletelor mari… Suntem puternic legati de consideratia oamenilor cu care traim; fara sa vrem, vanitatea noastra scoate din neant pe cei ce nu exista inca si noi auzim mai mult sau mai putin bine judecata pe care o fac asupra noastra si ne temem de ea mai mult sau mai putin.
Elogiul cel mai mare care i se poate aduce muncii omenesti, deci si artei, este faptul ca munca ne ingaduie sa traim in seninatate.
Inteleptul stie ca evenimentele sunt prilejuite uneori de intamplare, iar alteori de noi insine… El mai stie ca ceea ce vine de la noi este liber de tirania judecatii exterioare, putand fi insotit de elogii sau de blam… Numai intr-o mica masura se conduce inteleptul dupa datele intamplarii. Faptele mari si esentiale sunt produse si dirijate acum, si in viitor, in tot timpul vietii, de catre ratiune.
Elogiul contemporanilor nostri nu-i niciodata curat. Curat e doar cel al posteritatii.