In cateva secunde incepusem sa o venerez. A o privi in fata era aproape de neindurat. A gandi ca o sa vina cu mine acasa, ca o sa accepte viata pe care i-o puteam oferi eu, parea incredibil. Cerusem o femeie si mi se daduse o regina.
Muzica este graiul sufletului. Ea starneste in noi, nu instinctele, ci gandurile cele mai profunde.
Aicea totul seamănă cu tine
Sau poate eu asemănări îți caut;
Flori de ninsoare mari, diamantine,
Suavi mesteceni-melodii de flaut.
Brazii înalți și copleșiți de nea
Par crini enormi acoperiți de floare-
Cu dorul meu de pretutindenea
Te caut ca o plantă suitoare.
În șarpele de fum ce suie lin
Făptura ta subțire se mlădie,
Vântul de nord în fulgii care vin
Te spulberă, te-adoarme și te-nvie.
Cețuri târzii – flori de ninsoare, flori
Tresar și se-nfioară omenește,
Si parcă însăși noaptea uneori
Cu ochii tăi de-aproape mă privește.
O, ceas de taină – clipele dispar,
E numai gândul meu umblând aiurea.
Si neaua cu sclipiri de nenufar
Trecând prin mine, bântuie pădurea.
Sunt numai eu care mi-aduc aminte…
Din toate-ai disparut, nu te mai vezi.
Doar inima cu dorul ei fierbinte
Topește-n jur imensele zăpezi.
(Miraj de iarnă)
Când am să plec din lume, n-au să mai fie flori.
Nici chiparoși, nici buze, nici vin cu-arome fine.
Nici zâmbet, nici tristețe, nici înserări și zori.
Nu va mai fi nici lumea – căci gândul meu o ține.
(Rubaiate)
Mii şi mii de valuri vin din larg mereu
Pân-ajunge marea de adapă malul; –
Nu-ntreba nisipul cine poartă valul
Că ar fi în stare să-ţi răspundă: – Eu!
(Un gând)
Şi iar mi-e sufletul la tine
Atât de-ntreg,
Atât de tot,
Că-mi sorb o lacrimă şi-mi pare
Că cere,
Mângâie,
Şi doare,
De parcă tu ai plâns-o-n mine,
De parcă ţi-am venit de tot…
Aşa! dă-mi mâinile-amândouă,
Şi ochii amândoi mi-i dă,
Deschişi adânc
Şi mult
Şi-aproape
Pân-vom închide-o sub pleoape
Aceeaşi stea topită-n două
De mult ce ia
De mult ce dă…
Şi cale gândului se-nchide
Doar lacrimile văd şi cer…
Şi nu mai am nici ochi,
Nici gură…
Pe valul mării ce mă fură
Privirile nu-şi pot deschide
Decât fereastra dinspre cer…
(Şi iar mi-i sufletul la tine…)
Cred ca omul ar trai viata deplin si total daca ar da forma fiecarui sentiment, expresie fiecarui gand, realitate fiecarui vis.
Trecutul traieste, e viu, ia parte la prezent, il influenteaza si se schimba in functie de ceea ce ni se intampla. Unele amintiri scad in importanta, palesc, altele, dimpotriva, capata intelesuri noi la care nu ne-am gandit inainte. Devin, din fleacuri, momente esentiale. De aceea, azi, inteleg ca destinul se ascunde, deseori, in cea mai cenusie si insesizabila banalitate.