Luna se strecoară-alene
Printre ceţi, cernînd scântei,
Şi pe Tristele poeme,
Varsă trist lumina ei.
Pe întinsul drum iernatic,
Troica lunecă în zbor,
Clopoţelul singuratic
Clinchetă chinuitor.
Surugiul pune-n cîntec
Ceva scump, natal şi sfânt:
Cînd al doilea descîntec,
Cînd al inimii avînt...
Nici lumini nu sînt, nici sate,
Frig, pustiu, zăpezi... Şi doar
Stîlpii verstelor vîrstate,
Dinaintea mea răsar...
Mi-i urît... Dar mîine, Nina
Va zîmbi în faţa mea,
Focu-şi va juca lumina,
Ochi în ochi voi sta cu ea.
Minutarul, făr-odihnă,
Drumul său şi-l va urma,
Pe noi singuri stînd în tihnă
Miezul nopţii ne-o lăsa.
Surugiul, cum i-e felul,
Moţăie. Sînt trist, mi-e dor...
Luna-n ceaţă; clopoţelul
Clinchetă chinuitor...
(Drum de iarnă)
(traducere de George Lesnea)
Se va scufunda mireasma acră a teilor
în noaptea ploioasă. Va fi golit
timpul de bucurie, mânia sa,
acea mușcătură de fulger exploziv.
Rămâne întredeschisă indolența,
amintirea unui gest, a unei silabe,
ca un zbor ușor de păsări
printre aburi de ceață. Și încă mai aștepți,
nu știu ce anume, rătăcirea mea; poate
ceasul care să decidă, care să recheme
începutul sau sfârșitul: soartă egală,
de acum încolo. Aici negrul fum al incendiilor
încă mai usucă gâtul. Dacă poți,
uită acel gust de sulf
și de teamă. Cuvintele ne obosesc,
urcă din nou dintr-o apă blestemată;
poate inima ne rămâne, poate inima...
(Zi după zi)
Traducere: Nicolae Zărnescu
Nici o iarnă nu durează o veșnicie; nici unei primăveri nu îi trece rândul.
© CCC
Este frumoasă sau urâtă despărțirea, este moral sau imoral să te desparți de cineva...? Nu s-au găsit răspunsuri. Cea mai imorală despărțire este MOARTEA. Ea este singura care ne desparte, cu cea mai precisă artă, de tot ceea ce iubim, de tot ce încă mai dorim – VIAȚA.
(Arta despărțirii)
Iarna nu este un anotimp, ci o ocupație.
© CCC
M-am oprit la marginea pădurii, sub un pin înalt, cu trunchiul drept și golaș. Domnea o liniște desăvârșită, cum n-o găsești decât în pădure, iarna, într-o zi fără vânt. Găteala bogată de zăpadă, agățată de crengi, le apleca în jos, dându-le un aer sărbătoresc și rece. Din când în când, câte-o crenguță plăpândă se rupea din creștetul vreunui copac și o auzeai deslușit cum atinge în cădere alte crengi, cu un trosnet ușor. În soare, zăpada scânteia trandafirie, iar în umbră, părea albastră. Cuprins de farmecul acestei tăceri solemne și înghețate, mi se părea că simt cum se scurge timpul încet și lin…
(Olesia, cap. XI)
Pe aceeaşi ulicioară
Bate luna în fereşti,
Numai tu de după gratii
Vecinic nu te mai iveşti!
Şi aceiaşi pomi în floare
Crengi întind peste zaplaz,
Numai zilele trecute
Nu le fac să fie azi.
Altul este al tău suflet,
Alţii ochii tăi acum,
Numai eu, rămas acelaşi,
Bat mereu acelaşi drum.
Ah, subţire şi gingaşă
Tu păşeai încet, încet,
Dulce îmi veneai în umbra
Tăinuitului boschet
Şi lăsându-te la pieptu-mi,
Nu ştiam ce-i pe pământ,
Ne spuneam atât de multe
Făr-a zice un cuvânt.
Sărutări erau răspunsul
La-ntrebări îndeosebi,
Şi de alte cele-n lume
N-aveai vreme să întrebi.
Şi în farmecul vieţii-mi
Nu ştiam că-i tot aceea
De te razimi de o umbră
Sau de crezi ce-a zis femeia.
Vântul tremură-n perdele
Astăzi ca şi alte dăţi,
Numai tu de după ele
Vecinic nu te mai arăţi!
Rol dificil, dar frumos: femeia care suporta cu eleganta o despartire.
A pleca inseamna a muri putin;
Inseamna a muri in cel pe care il iubesti:
Lasi in urma o parte din tine insuti
In orice clipa si in orice loc.
Inseamna intotdeauna regretul unui juramant,
Ultimul vers al unui poem;
A pleca inseamna a muri putin.
Inseamna a muri in cel pe care il iubesti.
Si pleci ca intr-un joc,
Si pana la ultimul ramas bun
Sufletul i-l ravasesti,
I-l ravasesti cu fiecare ramas bun...
A pleca inseamna a muri puțin.
(Rondel de adio)
© CCC
Am cules această crenguță de iarbă-neagră,
Toamna a murit, îți amintești...
Nu ne vom mai revedea pe pământ.
Mireasma timpului, crenguța de iarbă-neagră
Și amintește-ți că te-aștept.
(Adio / vol. Alcooluri)
Poezie scrisă în 1913, după despărțirea de pictorița
Marie Laurencin în anul 1912.
© CCC
Iarna desenează ceea ce pictează vara.
© CCC
Aicea totul seamănă cu tine
Sau poate eu asemănări îți caut;
Flori de ninsoare mari, diamantine,
Suavi mesteceni-melodii de flaut.
Brazii înalți și copleșiți de nea
Par crini enormi acoperiți de floare-
Cu dorul meu de pretutindenea
Te caut ca o plantă suitoare.
În șarpele de fum ce suie lin
Făptura ta subțire se mlădie,
Vântul de nord în fulgii care vin
Te spulberă, te-adoarme și te-nvie.
Cețuri târzii - flori de ninsoare, flori
Tresar și se-nfioară omenește,
Si parcă însăși noaptea uneori
Cu ochii tăi de-aproape mă privește.
O, ceas de taină - clipele dispar,
E numai gândul meu umblând aiurea.
Si neaua cu sclipiri de nenufar
Trecând prin mine, bântuie pădurea.
Sunt numai eu care mi-aduc aminte…
Din toate-ai disparut, nu te mai vezi.
Doar inima cu dorul ei fierbinte
Topește-n jur imensele zăpezi.
(Miraj de iarnă)
Pe mesteacăn, iată,
Sub fereastra mea
Cade argintată,
Mantie de nea.
De pe ramuri grele
Cu omăt pufos,
Tivuri cu dantele
Ciucuri albi au scos.
Blând pe promoroacă
Tihna stele-a nins,
Şi-n mesteacăn joacă
Aurul aprins.
Zările coboară,
Împrejur cuminţi
Şi pe ramuri iară,
Risipesc arginţi.
(Mesteacănul)
Un om părăsit, de obicei îl urăşte pe cel care-a provocat despărţirea şi-i află tot felul de lipsuri, de micimi de suflet şi se-nvinuieşte că s-a-nşelat asupra acelui partener dezertor.
În martie, iarna ezită și primăvara înaintează. Ceva ezită și ceva înaintează și în noi.
(Forma unui an)
© CCC
Cândva, înainte ca lumea să fie bătrână,
Când creșteau violetele și celandina,
În trenul lui Cupidon călătoream:
Cândva!
Mâinile tale mici erau prinse într-ale mele,
Capul tău cu obraji rumeni și păr auriu
Ți-l rezemai pe pieptul meu care ți-era altar,
Și toată povestea de dragoste a fost spusă:
Ah, Doamne, acele lucruri dulci au trebuit să apună,
Și s-au stins focurile care erau fierbinți,
Cândva.
(Jadis (Cândva))
© CCC
Despărțirea acţionează asupra iubirii ca vântul asupra focului, stingând flăcările mici şi întețindu-le pe cele mari...
(Olesia)
© CCC
Să te desparți de lucrurile reale, scrie Chateaubriand, nu înseamnă nimic. Dar să te desparți de amintiri! Inima se frânge atunci când te desparți de vise.
(Frumoasă a fost această viață)
© CCC
Ultimul ramas bun in dragoste este acela care nu se spune.
Ninge; Zeus de sus din ceruri
Ne trimite iarna grea.
Apele sunt îngheţate
Toate sloi.
Sclav, fă foc şi alungă frigul,
Dă vin dulce din belşug,
Şi-mi aşterne un pat de perne
Moi de puf.
Nu te lăsa pradă grijii,
La ce bun să te mâhneşti…
(Cântec de banchet)
(traducere de Ştefan Bezdechi)
Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.