Iubesc ceața. Te ascunde de lume și invers. Simți că totul s-a schimbat, că nu mai poți avea încredere în aparențe.
(Lungul drum al zilei către noapte)
© CCC
Dintr-o dată, ceaţa s-a ridicat de pe ochii mei şi am ştiut ce cale să urmez.
© CCC
Natura e un templu ai cărui stâlpi trăiesc
Și scot adesea tulburi cuvinte, ca-ntr-o ceață;
Prin codri de simboluri petrece omu-n viață
Și toate-l cercetează c-un ochi prietenesc.
Ca niște lungi ecouri unite-n depărtare
Într-un acord în care mari taine se ascund,
Ca noaptea sau lumina, adânc, fără hotare,
Parfum, culoare, sunet se-ngână și-și răspund.
Sunt proaspete parfumuri ca trupuri de copii,
Dulci ca un ton de flaut, verzi ca niște câmpii,
Iar altele bogate, trufașe, prihănite,
Purtând în ele-avânturi de lucruri infinite,
Ca moscul, ambra, smirna, tămâia, care cântă
Tot ce vrăjește mintea și simțurile-ncântă.
(Corespunderi)
(Traducere de Al. Philippide)
Luna se strecoară-alene
Printre ceţi, cernînd scântei,
Şi pe Tristele poeme,
Varsă trist lumina ei.
Pe întinsul drum iernatic,
Troica lunecă în zbor,
Clopoţelul singuratic
Clinchetă chinuitor.
Surugiul pune-n cîntec
Ceva scump, natal şi sfânt:
Cînd al doilea descîntec,
Cînd al inimii avînt…
Nici lumini nu sînt, nici sate,
Frig, pustiu, zăpezi… Şi doar
Stîlpii verstelor vîrstate,
Dinaintea mea răsar…
Mi-i urît… Dar mîine, Nina
Va zîmbi în faţa mea,
Focu-şi va juca lumina,
Ochi în ochi voi sta cu ea.
Minutarul, făr-odihnă,
Drumul său şi-l va urma,
Pe noi singuri stînd în tihnă
Miezul nopţii ne-o lăsa.
Surugiul, cum i-e felul,
Moţăie. Sînt trist, mi-e dor…
Luna-n ceaţă; clopoţelul
Clinchetă chinuitor…
(Drum de iarnă)
(traducere de George Lesnea)
În curând va coborî ceaţa pe strada noastră, amplasată între bulevardele Eminescu şi Caragiale, şi noi n-am legat încă felinarul de cer. Balansul între cele două importante “puncte cardinale” trebuie fixat fără expectative euforice, fără cultul pompieristic al miracolului. Şi, dacă eşti un actor român care îndrăzneşte să treacă de pragul celor două bulevarde, Demiurgul te va lovi puternic peste faţă, spunându-ţi: Mai taci, că vei ajunge orb ca Homer!
Şuvoi de stropi de lumină
Din pomi ca de aur tot pică
Pe coama vântului rece
Şi ceaţa-n bucăţi o despică.
Copacii-şi dezbracă veşmântul
Şi braţele-n vânt şi le zboară.
Şuvoi de stropi de lumină,
E toamnă târzie afară.
(Amurg de toamnă)
Aicea totul seamănă cu tine
Sau poate eu asemănări îți caut;
Flori de ninsoare mari, diamantine,
Suavi mesteceni-melodii de flaut.
Brazii înalți și copleșiți de nea
Par crini enormi acoperiți de floare-
Cu dorul meu de pretutindenea
Te caut ca o plantă suitoare.
În șarpele de fum ce suie lin
Făptura ta subțire se mlădie,
Vântul de nord în fulgii care vin
Te spulberă, te-adoarme și te-nvie.
Cețuri târzii – flori de ninsoare, flori
Tresar și se-nfioară omenește,
Si parcă însăși noaptea uneori
Cu ochii tăi de-aproape mă privește.
O, ceas de taină – clipele dispar,
E numai gândul meu umblând aiurea.
Si neaua cu sclipiri de nenufar
Trecând prin mine, bântuie pădurea.
Sunt numai eu care mi-aduc aminte…
Din toate-ai disparut, nu te mai vezi.
Doar inima cu dorul ei fierbinte
Topește-n jur imensele zăpezi.
(Miraj de iarnă)