Citate despre Despartire

Pe sub podul Mirabeau curge Sena cuminte Şi iubirile noastre — Se cade poate să-mi aduc aminte — După restrişti totdeauna venea bucuria fierbinte.   Noaptea vine, sună ceasul bătrân, Zilele trec, eu rămân.   Faţă-n faţă să stăm, mână-n mână În timp ce pe sub podul Braţelor noastre curge şi se-ngână Unda privirilor de-atâta timp străină.   Noaptea vine, sună ceasul bătrân, Zilele trec, eu rămân.   Se duc iubirile ca apa curgătoare, Se duc iubirile — Cât de înceată-i viaţa când doare Și cât de aprigă speranţa arzătoare.   Noaptea vine, sună ceasul bătrân, Zilele trec, eu rămân.   Zilele trec, săptămânile trec înainte, Nici timpurile duse Nu revin, nici iubirea fierbinte — Pe sub podul Mirabeau curge Sena cuminte.   Noaptea vine, sună ceasul bătrân, Zilele trec, eu rămân. (Podul Mirabeau) Poezie scrisă după despărțirea de pictorița Marie Laurencin în 1912.

Niciodată nu e bine să te împotrivești despărțirilor. Nu timpul petrecut împreună se prelungește, ci momentul despărțirii. © CCC

Ultimul ramas bun in dragoste este acela care nu se spune.

A pleca inseamna a muri putin; Inseamna a muri in cel pe care il iubesti: Lasi in urma o parte din tine insuti In orice clipa si in orice loc.   Inseamna intotdeauna regretul unui juramant, Ultimul vers al unui poem; A pleca inseamna a muri putin. Inseamna a muri in cel pe care il iubesti.   Si pleci ca intr-un joc, Si pana la ultimul ramas bun Sufletul i-l ravasesti, I-l ravasesti cu fiecare ramas bun... A pleca inseamna a muri puțin. (Rondel de adio) © CCC

Trăim în Caragiale, visând la Eminescu.

De-abia plecaseşi. Te-am rugat să pleci. Te urmăream de-a lungul molatecii poteci, Pân-ai pierit, la capăt, prin trifoi. Nu te-ai uitat o dată înapoi!   Ţi-as fi făcut un semn, după plecare, Dar ce-i un semn din umbră-n depărtare?   Voiam să pleci, voiam şi să rămâi. Ai ascultat de gândul ce-l dintâi. Nu te oprise gândul fără glas. De ce-ai plecat? De ce-ai mai fi rămas?

Cândva, înainte ca lumea să fie bătrână, Când creșteau violetele și celandina, În trenul lui Cupidon călătoream: Cândva! Mâinile tale mici erau prinse într-ale mele, Capul tău cu obraji rumeni și păr auriu Ți-l rezemai pe pieptul meu care ți-era altar, Și toată povestea de dragoste a fost spusă: Ah, Doamne, acele lucruri dulci au trebuit să apună, Și s-au stins focurile care erau fierbinți, Cândva. (Jadis (Cândva)) © CCC

Am cules această crenguță de iarbă-neagră, Toamna a murit, îți amintești... Nu ne vom mai revedea pe pământ. Mireasma timpului, crenguța de iarbă-neagră Și amintește-ți că te-aștept. (Adio / vol. Alcooluri) Poezie scrisă în 1913, după despărțirea de pictorița Marie Laurencin în anul 1912. © CCC

Eu nu accept condiţia geniului în afara conştiinţei de sine. Eminescu, care era genial realmente, să nu-mi spună nimeni că nu avea conştiinţa genialităţii lui. Nu cred un asemenea lucru. Nu cred în geniile care se ignoră. E foarte clar pentru mine că atât Eminescu, cât şi Caragiale aveau conştiinţa genialităţii lor. Asta înseamnă că aveau şi conştiinţa apartenenţei. Ştiau cu siguranţă unul despre celălalt că exprimă o anumită porţiune din sufletul românesc, nu superioară una alteia, căci asemenea ierarhii sunt absurde, ci o porţiune esenţială.

Trei sînt miturile naţionale fundamentale care îl preocupau pe critic [Laurențiu Ulici]: Mioriţa, Meşterul Manole şi Luceafărul eminescian. Le va evidenţia unicitatea, definindu-le aproape aforistic: „Mioriţa e cea dintîi expresie autohtonă artistică a istoriei noastre, dar o expresie autohtonă pe toată durata ei. Ea ne spaţializează în daco-romanitate, aşa cum mitul meşterului Manole, plecînd la începuturi dintr-o idee creştină, ne fixează în spaţiul european. Ciobanul Mioriţei este omul acestui pămînt, Manole, cum se va vedea, omul fără identitate etnică precizată, europeanul. Căci ciobanul şi Manole sînt una: ipostaza privată şi ipostaza generală a aceluiaşi individ, altfel spus: figura psihică şi figura spirituală…“ „Manole-creatorul atinge universalitatea prin esenţializarea specificului său etnic. Cele două balade sînt, aşadar, complementare, în privinţa sensului, desigur; calmului contemplativ al ciobanului, Manole îi adaugă vocaţia creaţiei. Geniul poetului anonim realiza o excepţională sinteză metaforică a aspiraţiilor noastre de-a lungul a două milenii. Fenomenul avea să-l impresioneze, mai mult decît se crede, pe Eminescu. Luceafărul fiind primul dintre argumente.“ Poemul eminescian este o „prelungire ideatic-superioară“ a celor două balade. Specificul etnic este redat, în completitudinea sa, de Mioriţa, la rîndu-i prezent, în continuare, ca temelie a universalităţii în Manole, pentru ca, în final, ne atenţionează Laurenţiu Ulici, să fie cu totul înglobat în universal prin Luceafărul. Astfel, în viziunea criticului, cele trei capodopere ale poeziei naţionale închid cercul construcţiei noastre psihice care urcă de la etnic, de aici la universal cu tot cu etnic, pentru a accede, prin Luceafărul, pe o treaptă mai înaltă a spiritualităţii. Această, abia schiţată, fenomenologie a specificităţii noastre îl va preocupa întreaga viaţă şi urma a se finaliza în incitanta lucrare Mitică şi Hyperion, anunţată – au şi apărut cîteva fragmente, dar nepublicată încă în momentul dispariţiei sale surprinzătoare şi tot pe atît de năprasnice. (Cassian Maria Spiridon)

Este frumoasă sau urâtă despărțirea, este moral sau imoral să te desparți de cineva...? Nu s-au găsit răspunsuri. Cea mai imorală despărțire este MOARTEA. Ea este singura care ne desparte, cu cea mai precisă artă, de tot ceea ce iubim, de tot ce încă mai dorim – VIAȚA. (Arta despărțirii)

Îmi iau adio din privire, Căci gura nu-l poate rosti, Prin locurile de iubire Mă-ntorc să le găsesc pustii.   Ce tristă e făgăduința Chiar credincioasei amintiri! Ți-i rece mâna, iar ființa Încremenită-n reci simțiri.   Barem o cladă sărutare Atâta m-ar fi fermecat, Precum ne bucură o floare Culeasă-n Martele-nnorat.   Dar, vai, vreo orhidee rară Să ți-o culeg eu nu mai știu; Când pentru tine-i primăvară, La mine-i toamnă, și-i târziu. (Despărțire) Traducere de N. Porsenna

Rol dificil, dar frumos: femeia care suporta cu eleganta o despartire.

Să te desparți de lucrurile reale, scrie Chateaubriand, nu înseamnă nimic. Dar să te desparți de amintiri! Inima se frânge atunci când te desparți de vise. (Frumoasă a fost această viață) © CCC

O, dacă Soarta ne unea, Cum îmi juraseși, mi se pare, N-aș mai fi fost, în pacea mea, De-atâtea nebunii în stare!   De vină tu ești, deci, deși Certat sunt eu, pentru păcate, De cei ce n-au de unde ști Că tu ai rupt logodna, poate.   Mi-era, ca și al tău, curat Pe-atuncea sufletul, de-aceea Putea curma orice păcat. - Azi, altuia îi ești femeia!   Aș fi în stare să-i zdrobesc Și liniștea și fericirea, Dar pentru că te mai iubesc, regret Nu-l pot urî - așa mi-e firea!   De când plecat-ai, în zadar Îmi caut tihna, chip de înger! Tot ce găseam la tine, doar La multe caut azi, și sânger!   Adio, deci, nu te regret, Nădejdea-n ajutor nu-mi vine; Mândria însă-ncet, încet, M-o face să te-alung din mine! (…)   Azi, caut alte bucurii: În câte o ceată zgomotoasă (Pe gânduri, aș înnebuni!) Încerc sa uit tot ce m-apasă.   Dar chiar așa, câte un gând Se mai strecoară prin beție, - Și diavolii m-ar plânge - aflând Că te-am pierdut pentru vecie! (Unei doamne)

Un om părăsit, de obicei îl urăşte pe cel care-a provocat despărţirea şi-i află tot felul de lipsuri, de micimi de suflet şi se-nvinuieşte că s-a-nşelat asupra acelui partener dezertor.

Oh! Cat este de crud sa iubesti atunci cand te-ai despartit de fiinta iubita! © CCC

Aicea totul seamănă cu tine Sau poate eu asemănări îți caut; Flori de ninsoare mari, diamantine, Suavi mesteceni-melodii de flaut. Brazii înalți și copleșiți de nea Par crini enormi acoperiți de floare- Cu dorul meu de pretutindenea Te caut ca o plantă suitoare. În șarpele de fum ce suie lin Făptura ta subțire se mlădie, Vântul de nord în fulgii care vin Te spulberă, te-adoarme și te-nvie. Cețuri târzii - flori de ninsoare, flori Tresar și se-nfioară omenește, Si parcă însăși noaptea uneori Cu ochii tăi de-aproape mă privește. O, ceas de taină - clipele dispar, E numai gândul meu umblând aiurea. Si neaua cu sclipiri de nenufar Trecând prin mine, bântuie pădurea. Sunt numai eu care mi-aduc aminte… Din toate-ai disparut, nu te mai vezi. Doar inima cu dorul ei fierbinte Topește-n jur imensele zăpezi. (Miraj de iarnă)

Grav e că dumneavoastră chiar credeţi că vorbiţi limba română şi nici nu vă trece prin cap, poate niciunuia, că de fapt sînteţi vorbiţi de limba română. Limba română este mult mai inteligentă decît românii!

De cînd m-am despărţit de tine, consider bărbaţii posibili în viaţa mea ca pe-o excursie, ca pe-o vacanţă. O excursie, o vacanţă pot fi frumoase, de neuitat „ca tine, Pavele”, dar nu sunt un stîlp pe care să-ţi sprijini existenţa.