O, dacă Soarta ne unea,
Cum îmi juraseși, mi se pare,
N-aș mai fi fost, în pacea mea,
De-atâtea nebunii în stare!
De vină tu ești, deci, deși
Certat sunt eu, pentru păcate,
De cei ce n-au de unde ști
Că tu ai rupt logodna, poate.
Mi-era, ca și al tău, curat
Pe-atuncea sufletul, de-aceea
Putea curma orice păcat. -
Azi, altuia îi ești femeia!
Aș fi în stare să-i zdrobesc
Și liniștea și fericirea,
Dar pentru că te mai iubesc, regret
Nu-l pot urî - așa mi-e firea!
De când plecat-ai, în zadar
Îmi caut tihna, chip de înger!
Tot ce găseam la tine, doar
La multe caut azi, și sânger!
Adio, deci, nu te regret,
Nădejdea-n ajutor nu-mi vine;
Mândria însă-ncet, încet,
M-o face să te-alung din mine!
(…)
Azi, caut alte bucurii:
În câte o ceată zgomotoasă
(Pe gânduri, aș înnebuni!)
Încerc sa uit tot ce m-apasă.
Dar chiar așa, câte un gând
Se mai strecoară prin beție, -
Și diavolii m-ar plânge - aflând
Că te-am pierdut pentru vecie!
(Unei doamne)
Despărțirea acţionează asupra iubirii ca vântul asupra focului, stingând flăcările mici şi întețindu-le pe cele mari...
(Olesia)
© CCC
Ultimul ramas bun in dragoste este acela care nu se spune.
Grav e că dumneavoastră chiar credeţi că vorbiţi limba română şi nici nu vă trece prin cap, poate niciunuia, că de fapt sînteţi vorbiţi de limba română. Limba română este mult mai inteligentă decît românii!
De-abia plecaseşi. Te-am rugat să pleci.
Te urmăream de-a lungul molatecii poteci,
Pân-ai pierit, la capăt, prin trifoi.
Nu te-ai uitat o dată înapoi!
Ţi-as fi făcut un semn, după plecare,
Dar ce-i un semn din umbră-n depărtare?
Voiam să pleci, voiam şi să rămâi.
Ai ascultat de gândul ce-l dintâi.
Nu te oprise gândul fără glas.
De ce-ai plecat? De ce-ai mai fi rămas?
De cînd m-am despărţit de tine, consider bărbaţii posibili în viaţa mea ca pe-o excursie, ca pe-o vacanţă. O excursie, o vacanţă pot fi frumoase, de neuitat „ca tine, Pavele”, dar nu sunt un stîlp pe care să-ţi sprijini existenţa.
Se va scufunda mireasma acră a teilor
în noaptea ploioasă. Va fi golit
timpul de bucurie, mânia sa,
acea mușcătură de fulger exploziv.
Rămâne întredeschisă indolența,
amintirea unui gest, a unei silabe,
ca un zbor ușor de păsări
printre aburi de ceață. Și încă mai aștepți,
nu știu ce anume, rătăcirea mea; poate
ceasul care să decidă, care să recheme
începutul sau sfârșitul: soartă egală,
de acum încolo. Aici negrul fum al incendiilor
încă mai usucă gâtul. Dacă poți,
uită acel gust de sulf
și de teamă. Cuvintele ne obosesc,
urcă din nou dintr-o apă blestemată;
poate inima ne rămâne, poate inima...
(Zi după zi)
Traducere: Nicolae Zărnescu
Să te desparți de lucrurile reale, scrie Chateaubriand, nu înseamnă nimic. Dar să te desparți de amintiri! Inima se frânge atunci când te desparți de vise.
(Frumoasă a fost această viață)
© CCC
Un om părăsit, de obicei îl urăşte pe cel care-a provocat despărţirea şi-i află tot felul de lipsuri, de micimi de suflet şi se-nvinuieşte că s-a-nşelat asupra acelui partener dezertor.
Trăim în Caragiale, visând la Eminescu.
…Nu poate fi numai Eminescu omul deplin al culturii române după cum susţinea Constantin Noica. Mai există la noi o dimensiune la fel de importantă, la fel de mare, ţinând tot de esenţă, care ne este eminesciană, nu ţine de dimensiunea Eminescu. Este vorba despre dimensiunea Caragiale. Există în noi un Hyperion foarte puternic, pe care îl iubim foarte mult, prin care am vrea să fim cu toţii recunoscuţi. Dar mai e în noi şi un Mitică la fel de puternic, pe care nu ni-l revendicăm, deseori mulţi dintre noi nu ni-l recunoaştem, deseori mulţi dintre noi îl condamnăm fără să ştim despre ce este vorba, ne lepădăm de el ca şi cum ar fi un lucru de ruşine. Mitică şi Hyperion sunt cele două euri – componente ale sufletului românesc. Fără unul din ele suntem parţiali, nu suntem întregi. Deci, omul deplin al culturii române, dacă ar fi fost să existe, ca persoană fizică, ar fi trebuit să poarte pe buletinul de identitate: nume – Eminescu; prenume – Caragiale.
Este frumoasă sau urâtă despărțirea, este moral sau imoral să te desparți de cineva...? Nu s-au găsit răspunsuri. Cea mai imorală despărțire este MOARTEA. Ea este singura care ne desparte, cu cea mai precisă artă, de tot ceea ce iubim, de tot ce încă mai dorim – VIAȚA.
(Arta despărțirii)
În viață, sentimentul onoarei e totul!
A pleca inseamna a muri putin;
Inseamna a muri in cel pe care il iubesti:
Lasi in urma o parte din tine insuti
In orice clipa si in orice loc.
(
Rondel de adio)
© CCC
Am cules această crenguță de iarbă-neagră,
Toamna a murit, îți amintești...
Nu ne vom mai revedea pe pământ.
Mireasma timpului, crenguța de iarbă-neagră
Și amintește-ți că te-aștept.
(Adio / vol. Alcooluri)
Poezie scrisă în 1913, după despărțirea de pictorița
Marie Laurencin în anul 1912.
© CCC
Oh! Cat este de crud sa iubesti atunci cand te-ai despartit de fiinta iubita!
© CCC
Pe sub podul Mirabeau curge Sena cuminte
Şi iubirile noastre —
Se cade poate să-mi aduc aminte —
După restrişti totdeauna venea bucuria fierbinte.
Noaptea vine, sună ceasul bătrân,
Zilele trec, eu rămân.
Faţă-n faţă să stăm, mână-n mână
În timp ce pe sub podul
Braţelor noastre curge şi se-ngână
Unda privirilor de-atâta timp străină.
Noaptea vine, sună ceasul bătrân,
Zilele trec, eu rămân.
Se duc iubirile ca apa curgătoare,
Se duc iubirile —
Cât de înceată-i viaţa când doare
Și cât de aprigă speranţa arzătoare.
Noaptea vine, sună ceasul bătrân,
Zilele trec, eu rămân.
Zilele trec, săptămânile trec înainte,
Nici timpurile duse
Nu revin, nici iubirea fierbinte —
Pe sub podul Mirabeau curge Sena cuminte.
Noaptea vine, sună ceasul bătrân,
Zilele trec, eu rămân.
(Podul Mirabeau)
Poezie scrisă după despărțirea de pictorița
Marie Laurencin în 1912.
A pleca inseamna a muri putin;
Inseamna a muri in cel pe care il iubesti:
Lasi in urma o parte din tine insuti
In orice clipa si in orice loc.
Inseamna intotdeauna regretul unui juramant,
Ultimul vers al unui poem;
A pleca inseamna a muri putin.
Inseamna a muri in cel pe care il iubesti.
Si pleci ca intr-un joc,
Si pana la ultimul ramas bun
Sufletul i-l ravasesti,
I-l ravasesti cu fiecare ramas bun...
A pleca inseamna a muri puțin.
(Rondel de adio)
© CCC
De vrei, voi înceta să mai cânt.
De privirea mea face mereu
să-ţi zvâcnească inima,
voi întoarce privirea de la tine.
De te cutremuri la întâlnirea mea,
mă voi depărta din calea paşilor tăi.
De fiinţa-mi te stinghereşte -
atunci când flori îşi împletesc degetele tale -
voi fugi din grădina-ţi singuratică.
De apa pârâiaşului tău e neliniştită
la trecerea corăbiei mele,
nu voi mai vâsli spre ţărmul tău.
Îmi iau adio din privire,
Căci gura nu-l poate rosti,
Prin locurile de iubire
Mă-ntorc să le găsesc pustii.
Ce tristă e făgăduința
Chiar credincioasei amintiri!
Ți-i rece mâna, iar ființa
Încremenită-n reci simțiri.
Barem o cladă sărutare
Atâta m-ar fi fermecat,
Precum ne bucură o floare
Culeasă-n Martele-nnorat.
Dar, vai, vreo orhidee rară
Să ți-o culeg eu nu mai știu;
Când pentru tine-i primăvară,
La mine-i toamnă, și-i târziu.
(Despărțire)
Traducere de N. Porsenna
Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.