Dorința este însăși esența omului.
Baruch Spinoza (1632-1677), Etica
Adam și Eva, alungați din paradis pentru încălcarea legii divine, condamnă umanitatea să poarte povara păcatului originar. Ei pecetluiesc natura blestemată a dorinței, un rău cu o mie de fațete și ispite insidioase de care omul ar trebui să se ferească pentru a nu-și pierde sufletul. Dar aceasta nu este una dintre acuzațiile false ale culturii noastre?
Conform lui Baruch Spinoza, „dorința este însăși esența omului”, definită ca pofta conștientă de sine, care determină ființa umană să acționeze și să tindă spre perseverență în propria existență. Această dorință (conatus) reprezintă forța vitală activă, nu doar o simplă lipsă prin care omul se raportează la lume.
Scriind că dorința constituie esența – cu alte cuvinte, însăși identitatea – omului, Spinoza îl plasează în cadrul Naturii. Ca toate ființele vii, ființele umane sunt înzestrate cu o poftă de viață, o tendință de a acționa și de a persevera în existența lor.
În mod fundamental, dorința este, așadar, inocentă, dincolo de orice judecată sau condamnare. Totuși, ceea ce se numește „instinct” la animale este dorință pentru oameni, deoarece oamenii sunt conștienți de ea și o exprimă la o scară mai largă decât simpla reproducere sau supraviețuire: dorința de creație artistică, iubire sau bunătate față de ceilalți…
Spinoza definește dorința ca pofta (appetitus) însoțită de conștiința ei. Dorința este manifestarea conatusului, adică efortul fiecărui lucru de a persista în ființa sa. Dorința este esența activă a omului, ceea ce înseamnă că omul nu este un spectator pasiv, ci o ființă definită prin acțiunile și afecțiunile (emoțiile) care îi guvernează existența.
Prin urmare, pentru Spinoza, a fi om înseamnă a fi un subiect al dorinței, o ființă care urmărește activ ceea ce consideră că îi sporește puterea de a exista.
Pe scurt, dacă oamenii pretind că renunță la dorință, ar echivala nu doar cu negarea propriei naturi, ci și cu privarea de energia care este singura ce le poate alimenta bucuria.
Cu toate acestea, Spinoza nu legitimează fiecare dorință sau capriciu și nici nu pledează pentru savurarea frenetică a divertismentului, așa cum o încurajează societatea noastră de consum. Reevaluarea dorinței se înscrie în perspectiva unei Etici al cărei scop este de a învăța să cunoaștem și să stăpânim această vitalitate în vederea unei existențe binecuvântate, adică una împlinită moral.
Dacă dorința este rațiunea noastră de a fi, fericirea ar putea consta în atingerea satisfacției. Doar dacă, așa cum sugerează filosoful englez Thomas Hobbes, ea rezidă mai mult în urmărirea decât în obținerea ei:
„Fericirea este o înaintare continuă a dorinței, de la un obiect la altul, obținerea primului fiind totuși doar calea care duce către al doilea.”
© CCC
Atâta timp cât obiectul pe care ni-l dorim ne lipsește, ni se pare superior tuturor; de îndată ce este al nostru, vrem un altul și setea noastră rămâne aceeași.
© CCC
Trebuie să te gândești de două ori la ceea ce dorești pentru că, într-o zi sau alta, vei avea.
(Carnețelul unui hoinar)
© CCC
Nu e vorba de a crede sau a nu crede. E vorba de a şti ce vrei. Dar nu vrem altceva decât Eternitatea.
(Zâna carabină)
© CCC
Ce este fericirea? Toate dorinţele sunt dureroase şi nu poate exista fericire decât atunci când acestea sunt eliminate până la ultima. Ce greșeală am făcut până acum punând semnul plus în fața fericirii. Este semnul minus care se află înaintea fericirii absolute, divinul semn minus.
(Noi)
© CCC
De ce nu pot oamenii să aibă ceea ce își doresc? Toate lucrurile erau acolo pentru a mulțumi pe toată lumea; totuși, toată lumea are ceea ce nu dorește.
(Un bun soldat. Povestea unei pasiuni)
© CCC
Nebuniile sunt întotdeauna la fel, de îndată ce ai obținut ce ți-ai dorit, te întrebi de ce ți-ai dorit!
(Fanny)
© CCC
Poate că atunci când ne trezim că ne dorim totul, suntem periculos de aproape de a nu dori nimic.
© CCC