O, dacă Soarta ne unea,
Cum îmi juraseși, mi se pare,
N-aș mai fi fost, în pacea mea,
De-atâtea nebunii în stare!
De vină tu ești, deci, deși
Certat sunt eu, pentru păcate,
De cei ce n-au de unde ști
Că tu ai rupt logodna, poate.
Mi-era, ca și al tău, curat
Pe-atuncea sufletul, de-aceea
Putea curma orice păcat. -
Azi, altuia îi ești femeia!
Aș fi în stare să-i zdrobesc
Și liniștea și fericirea,
Dar pentru că te mai iubesc, regret
Nu-l pot urî - așa mi-e firea!
De când plecat-ai, în zadar
Îmi caut tihna, chip de înger!
Tot ce găseam la tine, doar
La multe caut azi, și sânger!
Adio, deci, nu te regret,
Nădejdea-n ajutor nu-mi vine;
Mândria însă-ncet, încet,
M-o face să te-alung din mine!
(…)
Azi, caut alte bucurii:
În câte o ceată zgomotoasă
(Pe gânduri, aș înnebuni!)
Încerc sa uit tot ce m-apasă.
Dar chiar așa, câte un gând
Se mai strecoară prin beție, -
Și diavolii m-ar plânge - aflând
Că te-am pierdut pentru vecie!
(Unei doamne)
Aicea totul seamănă cu tine
Sau poate eu asemănări îți caut;
Flori de ninsoare mari, diamantine,
Suavi mesteceni-melodii de flaut.
Brazii înalți și copleșiți de nea
Par crini enormi acoperiți de floare-
Cu dorul meu de pretutindenea
Te caut ca o plantă suitoare.
În șarpele de fum ce suie lin
Făptura ta subțire se mlădie,
Vântul de nord în fulgii care vin
Te spulberă, te-adoarme și te-nvie.
Cețuri târzii - flori de ninsoare, flori
Tresar și se-nfioară omenește,
Si parcă însăși noaptea uneori
Cu ochii tăi de-aproape mă privește.
O, ceas de taină - clipele dispar,
E numai gândul meu umblând aiurea.
Si neaua cu sclipiri de nenufar
Trecând prin mine, bântuie pădurea.
Sunt numai eu care mi-aduc aminte…
Din toate-ai disparut, nu te mai vezi.
Doar inima cu dorul ei fierbinte
Topește-n jur imensele zăpezi.
(Miraj de iarnă)
In orice lacrima staruie o speranță.
(Mandarinii)
© CCC
Trebuie sa te schimbi ca sa poti ramane mereu acelasi.
Pe aceeaşi ulicioară
Bate luna în fereşti,
Numai tu de după gratii
Vecinic nu te mai iveşti!
Şi aceiaşi pomi în floare
Crengi întind peste zaplaz,
Numai zilele trecute
Nu le fac să fie azi.
Altul este al tău suflet,
Alţii ochii tăi acum,
Numai eu, rămas acelaşi,
Bat mereu acelaşi drum.
Ah, subţire şi gingaşă
Tu păşeai încet, încet,
Dulce îmi veneai în umbra
Tăinuitului boschet
Şi lăsându-te la pieptu-mi,
Nu ştiam ce-i pe pământ,
Ne spuneam atât de multe
Făr-a zice un cuvânt.
Sărutări erau răspunsul
La-ntrebări îndeosebi,
Şi de alte cele-n lume
N-aveai vreme să întrebi.
Şi în farmecul vieţii-mi
Nu ştiam că-i tot aceea
De te razimi de o umbră
Sau de crezi ce-a zis femeia.
Vântul tremură-n perdele
Astăzi ca şi alte dăţi,
Numai tu de după ele
Vecinic nu te mai arăţi!
Rol dificil, dar frumos: femeia care suporta cu eleganta o despartire.
Nici o actiune nu poate fi facuta in folosul omului fara a se intoarce, in scurt timp, impotriva oamenilor.
(Pentru o morala a ambiguitatii)
© CCC
Fiind substanţa însăşi a activităţilor poetice ale bărbatului, înţelegem de ce femeia apare ca inspiratoare a sa: Muzele sunt femei. Muza este mediatoarea între Creator şi izvoarele naturale din care el îşi trage seva creaţiei. Prin femeie spiritul este profund angajat în natura căreia bărbatul îi va sonda abisurile de linişte şi întunericul fecund. Muza nu creează nimic singură; este o Sibylă cuminţită care s-a făcut, cu docilitate, servitoarea unui bărbat Chiar în domeniile concrete şi practice, sfaturile ei vor fi utile.
Bărbatul vrea să atingă fără ajutorul semenilor săi scopurile pe care şi le inventează, şi adesea sfatul unui alt bărbat i se pare inoportun; dar îşi imaginează că femeia îi vorbeşte în numele altor valori, în numele unei înţelepciuni pe care el nu pretinde că o are, mai instinctivă decît a sa, mai imediat legată de realitate; Egeria oferă celui care-i cere sfaturile „intuiţiile"' ei. El o întreabă fără nici un fel de amor-propnu, ca şi cum ar întreba astrele.
(Al doilea sex)
Muzica si poezia sunt o rugaciune.
A trai inseamna a imbatrani, nimic mai mult.
(Invitata)
M-am desprins de confortul sigur al certitudinilor prin dragostea mea pentru adevăr - iar adevărul m-a răsplătit.
© CCC
Am cules această crenguță de iarbă-neagră,
Toamna a murit, îți amintești...
Nu ne vom mai revedea pe pământ.
Mireasma timpului, crenguța de iarbă-neagră
Și amintește-ți că te-aștept.
(Adio / vol. Alcooluri)
Poezie scrisă în 1913, după despărțirea de pictorița
Marie Laurencin în anul 1912.
© CCC
Dacă traiesti suficient de mult, iti dai seama ca fiecare victorie se transforma, intr-o zi, intr-o infrangere.
(Toti oamenii sunt muritori)
© CCC
Pe sub podul Mirabeau curge Sena cuminte
Şi iubirile noastre —
Se cade poate să-mi aduc aminte —
După restrişti totdeauna venea bucuria fierbinte.
Noaptea vine, sună ceasul bătrân,
Zilele trec, eu rămân.
Faţă-n faţă să stăm, mână-n mână
În timp ce pe sub podul
Braţelor noastre curge şi se-ngână
Unda privirilor de-atâta timp străină.
Noaptea vine, sună ceasul bătrân,
Zilele trec, eu rămân.
Se duc iubirile ca apa curgătoare,
Se duc iubirile —
Cât de înceată-i viaţa când doare
Și cât de aprigă speranţa arzătoare.
Noaptea vine, sună ceasul bătrân,
Zilele trec, eu rămân.
Zilele trec, săptămânile trec înainte,
Nici timpurile duse
Nu revin, nici iubirea fierbinte —
Pe sub podul Mirabeau curge Sena cuminte.
Noaptea vine, sună ceasul bătrân,
Zilele trec, eu rămân.
(Podul Mirabeau)
Poezie scrisă după despărțirea de pictorița
Marie Laurencin în 1912.
A pleca inseamna a muri putin;
Inseamna a muri in cel pe care il iubesti:
Lasi in urma o parte din tine insuti
In orice clipa si in orice loc.
(
Rondel de adio)
© CCC
Un om părăsit, de obicei îl urăşte pe cel care-a provocat despărţirea şi-i află tot felul de lipsuri, de micimi de suflet şi se-nvinuieşte că s-a-nşelat asupra acelui partener dezertor.
Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.