Citate despre Despartire

De vrei, voi înceta să mai cânt. De privirea mea face mereu să-ţi zvâcnească inima, voi întoarce privirea de la tine. De te cutremuri la întâlnirea mea, mă voi depărta din calea paşilor tăi. De fiinţa-mi te stinghereşte - atunci când flori îşi împletesc degetele tale - voi fugi din grădina-ţi singuratică. De apa pârâiaşului tău e neliniştită la trecerea corăbiei mele, nu voi mai vâsli spre ţărmul tău.

Oh! Cat este de crud sa iubesti atunci cand te-ai despartit de fiinta iubita! © CCC

Se va scufunda mireasma acră a teilor în noaptea ploioasă. Va fi golit timpul de bucurie, mânia sa, acea mușcătură de fulger exploziv. Rămâne întredeschisă indolența, amintirea unui gest, a unei silabe, ca un zbor ușor de păsări printre aburi de ceață. Și încă mai aștepți, nu știu ce anume, rătăcirea mea; poate ceasul care să decidă, care să recheme începutul sau sfârșitul: soartă egală, de acum încolo. Aici negrul fum al incendiilor încă mai usucă gâtul. Dacă poți, uită acel gust de sulf și de teamă. Cuvintele ne obosesc, urcă din nou dintr-o apă blestemată; poate inima ne rămâne, poate inima... (Zi după zi) Traducere: Nicolae Zărnescu

Îmi iau adio din privire, Căci gura nu-l poate rosti, Prin locurile de iubire Mă-ntorc să le găsesc pustii.   Ce tristă e făgăduința Chiar credincioasei amintiri! Ți-i rece mâna, iar ființa Încremenită-n reci simțiri.   Barem o cladă sărutare Atâta m-ar fi fermecat, Precum ne bucură o floare Culeasă-n Martele-nnorat.   Dar, vai, vreo orhidee rară Să ți-o culeg eu nu mai știu; Când pentru tine-i primăvară, La mine-i toamnă, și-i târziu. (Despărțire) Traducere de N. Porsenna

A pleca inseamna a muri putin; Inseamna a muri in cel pe care il iubesti: Lasi in urma o parte din tine insuti In orice clipa si in orice loc. (Rondel de adio) © CCC

Despărțirea acţionează asupra iubirii ca vântul asupra focului, stingând flăcările mici şi întețindu-le pe cele mari... (Olesia) © CCC

Pe aceeaşi ulicioară Bate luna în fereşti, Numai tu de după gratii Vecinic nu te mai iveşti! Şi aceiaşi pomi în floare Crengi întind peste zaplaz, Numai zilele trecute Nu le fac să fie azi. Altul este al tău suflet, Alţii ochii tăi acum, Numai eu, rămas acelaşi, Bat mereu acelaşi drum. Ah, subţire şi gingaşă Tu păşeai încet, încet, Dulce îmi veneai în umbra Tăinuitului boschet Şi lăsându-te la pieptu-mi, Nu ştiam ce-i pe pământ, Ne spuneam atât de multe Făr-a zice un cuvânt. Sărutări erau răspunsul La-ntrebări îndeosebi, Şi de alte cele-n lume N-aveai vreme să întrebi. Şi în farmecul vieţii-mi Nu ştiam că-i tot aceea De te razimi de o umbră Sau de crezi ce-a zis femeia. Vântul tremură-n perdele Astăzi ca şi alte dăţi, Numai tu de după ele Vecinic nu te mai arăţi!

Pe sub podul Mirabeau curge Sena cuminte Şi iubirile noastre — Se cade poate să-mi aduc aminte — După restrişti totdeauna venea bucuria fierbinte.   Noaptea vine, sună ceasul bătrân, Zilele trec, eu rămân.   Faţă-n faţă să stăm, mână-n mână În timp ce pe sub podul Braţelor noastre curge şi se-ngână Unda privirilor de-atâta timp străină.   Noaptea vine, sună ceasul bătrân, Zilele trec, eu rămân.   Se duc iubirile ca apa curgătoare, Se duc iubirile — Cât de înceată-i viaţa când doare Și cât de aprigă speranţa arzătoare.   Noaptea vine, sună ceasul bătrân, Zilele trec, eu rămân.   Zilele trec, săptămânile trec înainte, Nici timpurile duse Nu revin, nici iubirea fierbinte — Pe sub podul Mirabeau curge Sena cuminte.   Noaptea vine, sună ceasul bătrân, Zilele trec, eu rămân. (Podul Mirabeau) Poezie scrisă după despărțirea de pictorița Marie Laurencin în 1912.

O, dacă Soarta ne unea, Cum îmi juraseși, mi se pare, N-aș mai fi fost, în pacea mea, De-atâtea nebunii în stare!   De vină tu ești, deci, deși Certat sunt eu, pentru păcate, De cei ce n-au de unde ști Că tu ai rupt logodna, poate.   Mi-era, ca și al tău, curat Pe-atuncea sufletul, de-aceea Putea curma orice păcat. - Azi, altuia îi ești femeia!   Aș fi în stare să-i zdrobesc Și liniștea și fericirea, Dar pentru că te mai iubesc, regret Nu-l pot urî - așa mi-e firea!   De când plecat-ai, în zadar Îmi caut tihna, chip de înger! Tot ce găseam la tine, doar La multe caut azi, și sânger!   Adio, deci, nu te regret, Nădejdea-n ajutor nu-mi vine; Mândria însă-ncet, încet, M-o face să te-alung din mine! (…)   Azi, caut alte bucurii: În câte o ceată zgomotoasă (Pe gânduri, aș înnebuni!) Încerc sa uit tot ce m-apasă.   Dar chiar așa, câte un gând Se mai strecoară prin beție, - Și diavolii m-ar plânge - aflând Că te-am pierdut pentru vecie! (Unei doamne)

Niciodată nu e bine să te împotrivești despărțirilor. Nu timpul petrecut împreună se prelungește, ci momentul despărțirii. © CCC

Un om părăsit, de obicei îl urăşte pe cel care-a provocat despărţirea şi-i află tot felul de lipsuri, de micimi de suflet şi se-nvinuieşte că s-a-nşelat asupra acelui partener dezertor.

Este frumoasă sau urâtă despărțirea, este moral sau imoral să te desparți de cineva...? Nu s-au găsit răspunsuri. Cea mai imorală despărțire este MOARTEA. Ea este singura care ne desparte, cu cea mai precisă artă, de tot ceea ce iubim, de tot ce încă mai dorim – VIAȚA. (Arta despărțirii)

A pleca inseamna a muri putin; Inseamna a muri in cel pe care il iubesti: Lasi in urma o parte din tine insuti In orice clipa si in orice loc.   Inseamna intotdeauna regretul unui juramant, Ultimul vers al unui poem; A pleca inseamna a muri putin. Inseamna a muri in cel pe care il iubesti.   Si pleci ca intr-un joc, Si pana la ultimul ramas bun Sufletul i-l ravasesti, I-l ravasesti cu fiecare ramas bun... A pleca inseamna a muri puțin. (Rondel de adio) © CCC

Aicea totul seamănă cu tine Sau poate eu asemănări îți caut; Flori de ninsoare mari, diamantine, Suavi mesteceni-melodii de flaut. Brazii înalți și copleșiți de nea Par crini enormi acoperiți de floare- Cu dorul meu de pretutindenea Te caut ca o plantă suitoare. În șarpele de fum ce suie lin Făptura ta subțire se mlădie, Vântul de nord în fulgii care vin Te spulberă, te-adoarme și te-nvie. Cețuri târzii - flori de ninsoare, flori Tresar și se-nfioară omenește, Si parcă însăși noaptea uneori Cu ochii tăi de-aproape mă privește. O, ceas de taină - clipele dispar, E numai gândul meu umblând aiurea. Si neaua cu sclipiri de nenufar Trecând prin mine, bântuie pădurea. Sunt numai eu care mi-aduc aminte… Din toate-ai disparut, nu te mai vezi. Doar inima cu dorul ei fierbinte Topește-n jur imensele zăpezi. (Miraj de iarnă)

Rol dificil, dar frumos: femeia care suporta cu eleganta o despartire.

De cînd m-am despărţit de tine, consider bărbaţii posibili în viaţa mea ca pe-o excursie, ca pe-o vacanţă. O excursie, o vacanţă pot fi frumoase, de neuitat „ca tine, Pavele”, dar nu sunt un stîlp pe care să-ţi sprijini existenţa.

Am cules această crenguță de iarbă-neagră, Toamna a murit, îți amintești... Nu ne vom mai revedea pe pământ. Mireasma timpului, crenguța de iarbă-neagră Și amintește-ți că te-aștept. (Adio / vol. Alcooluri) Poezie scrisă în 1913, după despărțirea de pictorița Marie Laurencin în anul 1912. © CCC

De-abia plecaseşi. Te-am rugat să pleci. Te urmăream de-a lungul molatecii poteci, Pân-ai pierit, la capăt, prin trifoi. Nu te-ai uitat o dată înapoi!   Ţi-as fi făcut un semn, după plecare, Dar ce-i un semn din umbră-n depărtare?   Voiam să pleci, voiam şi să rămâi. Ai ascultat de gândul ce-l dintâi. Nu te oprise gândul fără glas. De ce-ai plecat? De ce-ai mai fi rămas?

Ultimul ramas bun in dragoste este acela care nu se spune.

Cele mai frumoase versuri sunt cele care nu se vor scrie niciodată. sau Cele mai frumoase versuri sunt cele care nu vor fi scrise niciodată. (Singur) © CCC