Citate de Laurenţiu Ulici

Gheaţă şi pară,

cer şi fântână,

nume de Ţară:

Limba Română.

Tânăr meleag,

doină bătrână,

foşnet de steag:

Limba Română.

Floare pe ram,

bob în ţărână,

nume de neam:

Limba Română.

Clipa pe care

Vecia o-ngână,

Dorul cel Mare:

Limba Română.

Când nu vom mai fi,

din noi o fărâmă

în ea va trăi…

Limba Română.

(Limba Română)

Trăim în Caragiale, visând la Eminescu.

Am învățat româna foarte târziu, când aveam cincisprezece ani, în oraș, și am vrut să o învăț. Îmi place foarte mult limba. © CCC

…Nu poate fi numai Eminescu omul deplin al culturii române după cum susţinea Constantin Noica. Mai există la noi o dimensiune la fel de importantă, la fel de mare, ţinând tot de esenţă, care ne este eminesciană, nu ţine de dimensiunea Eminescu. Este vorba despre dimensiunea Caragiale. Există în noi un Hyperion foarte puternic, pe care îl iubim foarte mult, prin care am vrea să fim cu toţii recunoscuţi. Dar mai e în noi şi un Mitică la fel de puternic, pe care nu ni-l revendicăm, deseori mulţi dintre noi nu ni-l recunoaştem, deseori mulţi dintre noi îl condamnăm fără să ştim despre ce este vorba, ne lepădăm de el ca şi cum ar fi un lucru de ruşine. Mitică şi Hyperion sunt cele două euri – componente ale sufletului românesc. Fără unul din ele suntem parţiali, nu suntem întregi. Deci, omul deplin al culturii române, dacă ar fi fost să existe, ca persoană fizică, ar fi trebuit să poarte pe buletinul de identitate: nume – Eminescu; prenume – Caragiale.

În viață, sentimentul onoarei e totul!

…Si asta e o medalie, sa poti sa vorbesti si sa scrii corect in limba romana. Cati o fac?

A vorbi despre limba romana este ca o duminica. Limba romana este patria mea. De aceea, pentru mine, muntele munte se numeste, de aceea, pentru mine, iarba iarba se spune, de aceea, pentru mine, izvorul izvoraste, de aceea, pentru mine, viata se traieste.

Este frumoasă sau urâtă despărțirea, este moral sau imoral să te desparți de cineva...? Nu s-au găsit răspunsuri. Cea mai imorală despărțire este MOARTEA. Ea este singura care ne desparte, cu cea mai precisă artă, de tot ceea ce iubim, de tot ce încă mai dorim – VIAȚA. (Arta despărțirii)

Eu nu accept condiţia geniului în afara conştiinţei de sine. Eminescu, care era genial realmente, să nu-mi spună nimeni că nu avea conştiinţa genialităţii lui. Nu cred un asemenea lucru. Nu cred în geniile care se ignoră. E foarte clar pentru mine că atât Eminescu, cât şi Caragiale aveau conştiinţa genialităţii lor. Asta înseamnă că aveau şi conştiinţa apartenenţei. Ştiau cu siguranţă unul despre celălalt că exprimă o anumită porţiune din sufletul românesc, nu superioară una alteia, căci asemenea ierarhii sunt absurde, ci o porţiune esenţială.

Am găsit o foarte frumoasă definiție a artei postmoderniste: artă care înfățișează viața și arta în cioburi. Excelent! Totul este fragmentat, totul este sfâșiat, totul este vulgarizat, din nenorocire, degradat sub aspect al formei. Mă gândesc la limba română, care a ajuns unde a ajuns. Este una dintre marile mele dureri. Se vorbește, astăzi, execrabil! Este catastrofal ceea ce se întamplă. Avea Odobescu o vorbă despre limba românească – o “limbă spornică și vârtoasă”, adică o limbă bogată și cu impact. Foarte frumos spus. Impact asupra minţii şi asupra inimii. Or, impactul lingvistic astăzi este zero. Se poate vorbi, se poate trăncăni la nesfârşit, dar fără nici un efect.

„Limba noastră-i o comoară în adâncuri înfundată, un şirag de piatră rară Pe moşie revărsată…”, spusese acum aproape o sută de ani poetul Alexei Mateevici despre limba noastră. Limba română ne-a însoţit de-a lungul istoriei. Pentru ea s-a suferit, pentru ea s-a murit. Un călător italian, Antonio Bonfini (1434-1503, secretar al regelui Matei Corvin), ajuns la curtea lui Ştefan cel Mare, va rămâne impresionat de lupta dusă de oştenii marelui voievod pentru limba română: „Sub valuri de barbari, valahii lui Ştefan cel Mare îşi apără limba valahă (română) şi, ca să nu o părăsească nicidecum, se împotrivesc cu atâta îndârjire, încât îi vezi că luptă nu atât pentru păstrarea vieţii lor, cât pentru limba lor valahă (română)”. „[…] limba romană, ca să nu [şi-]o părăsească nicidecum, [românii] se împotrivesc cu atâta stăruinţă [năvălitorilor], încât îi vezi că luptă, nu atât pentru păstrarea vieţii, cât a limbii.“ În această parte a lumii, limba a avut cel mai mult de pătimit. Ea a fost, odată cu vorbitorii ei, trasă pe roată, suită pe ruguri, a căzut rănită pe câmpurile de luptă, a fost prizonieră în temniţe grele, a fost deportată în gheţurile siberiene, a fost pusă la zid, s-a tras în ea din arcuri şi din mitraliere, a fost bătută în cuie pe răstignirile veacurilor… Dar ea a înviat de fiecare dată ca Iisus. Şi nu ne-a părăsit. Să-i fim recunoscători pentru că a fost cu noi de-a lung de milenii, pentru că ne-a însoţit la bine şi la greu, pentru că ne-a ajutat să dăm rost bucuriilor şi durerilor, dorurilor şi nădejdilor noastre şi, totodată, să le mulţumim părinţilor, bunicilor, străbunicilor şi răstrăbunicilor pentru că au făcut totul ca tezaurul ei să ajungă până la noi întreg. Limba este un atribut al statalităţii. Ca şi imnul. Ca şi drapelul. Ca şi stema. Ea trebuie cinstită, vorbind-o frumos. Ea trebuie ocrotită, vorbind-o corect. Este omagiul pe care i-l putem aduce zilnic, Limbii noastre româneşti. Să ne facem datoria de fii ai Limbii Române şi să împlinim testamentul bătrânului poet Ienăchiţă Văcărescu, cel care acum mai bine de două sute de ani ni s-a adresat cu multă încredere fiecăruia dintre noi. Urmaşilor mei Văcăreşti, Las vouă moştenire Creşterea limbii româneşti Şi a patriei cinstire. (Fii ai limbii române, Nicolae Dabija)

Grav e că dumneavoastră chiar credeţi că vorbiţi limba română şi nici nu vă trece prin cap, poate niciunuia, că de fapt sînteţi vorbiţi de limba română. Limba română este mult mai inteligentă decît românii!

Limba romana e patria mea.

Trei sînt miturile naţionale fundamentale care îl preocupau pe critic [Laurențiu Ulici]: Mioriţa, Meşterul Manole şi Luceafărul eminescian. Le va evidenţia unicitatea, definindu-le aproape aforistic: „Mioriţa e cea dintîi expresie autohtonă artistică a istoriei noastre, dar o expresie autohtonă pe toată durata ei. Ea ne spaţializează în daco-romanitate, aşa cum mitul meşterului Manole, plecînd la începuturi dintr-o idee creştină, ne fixează în spaţiul european. Ciobanul Mioriţei este omul acestui pămînt, Manole, cum se va vedea, omul fără identitate etnică precizată, europeanul. Căci ciobanul şi Manole sînt una: ipostaza privată şi ipostaza generală a aceluiaşi individ, altfel spus: figura psihică şi figura spirituală…“ „Manole-creatorul atinge universalitatea prin esenţializarea specificului său etnic. Cele două balade sînt, aşadar, complementare, în privinţa sensului, desigur; calmului contemplativ al ciobanului, Manole îi adaugă vocaţia creaţiei. Geniul poetului anonim realiza o excepţională sinteză metaforică a aspiraţiilor noastre de-a lungul a două milenii. Fenomenul avea să-l impresioneze, mai mult decît se crede, pe Eminescu. Luceafărul fiind primul dintre argumente.“ Poemul eminescian este o „prelungire ideatic-superioară“ a celor două balade. Specificul etnic este redat, în completitudinea sa, de Mioriţa, la rîndu-i prezent, în continuare, ca temelie a universalităţii în Manole, pentru ca, în final, ne atenţionează Laurenţiu Ulici, să fie cu totul înglobat în universal prin Luceafărul. Astfel, în viziunea criticului, cele trei capodopere ale poeziei naţionale închid cercul construcţiei noastre psihice care urcă de la etnic, de aici la universal cu tot cu etnic, pentru a accede, prin Luceafărul, pe o treaptă mai înaltă a spiritualităţii. Această, abia schiţată, fenomenologie a specificităţii noastre îl va preocupa întreaga viaţă şi urma a se finaliza în incitanta lucrare Mitică şi Hyperion, anunţată – au şi apărut cîteva fragmente, dar nepublicată încă în momentul dispariţiei sale surprinzătoare şi tot pe atît de năprasnice. (Cassian Maria Spiridon)

Româna este o limbă foarte frumoasă, senzuală, poetică. © CCC