Trei sînt miturile naţionale fundamentale care îl preocupau pe critic [Laurențiu Ulici]: Mioriţa, Meşterul Manole şi Luceafărul eminescian. Le va evidenţia unicitatea, definindu-le aproape aforistic:
„Mioriţa e cea dintîi expresie autohtonă artistică a istoriei noastre, dar o expresie autohtonă pe toată durata ei. Ea ne spaţializează în daco-romanitate, aşa cum mitul meşterului Manole, plecînd la începuturi dintr-o idee creştină, ne fixează în spaţiul european. Ciobanul Mioriţei este omul acestui pămînt, Manole, cum se va vedea, omul fără identitate etnică precizată, europeanul. Căci ciobanul şi Manole sînt una: ipostaza privată şi ipostaza generală a aceluiaşi individ, altfel spus: figura psihică şi figura spirituală…“
„Manole-creatorul atinge universalitatea prin esenţializarea specificului său etnic. Cele două balade sînt, aşadar, complementare, în privinţa sensului, desigur; calmului contemplativ al ciobanului, Manole îi adaugă vocaţia creaţiei. Geniul poetului anonim realiza o excepţională sinteză metaforică a aspiraţiilor noastre de-a lungul a două milenii. Fenomenul avea să-l impresioneze, mai mult decît se crede, pe Eminescu. Luceafărul fiind primul dintre argumente.“
Poemul eminescian este o „prelungire ideatic-superioară“ a celor două balade. Specificul etnic este redat, în completitudinea sa, de Mioriţa, la rîndu-i prezent, în continuare, ca temelie a universalităţii în Manole, pentru ca, în final, ne atenţionează Laurenţiu Ulici, să fie cu totul înglobat în universal prin Luceafărul. Astfel, în viziunea criticului, cele trei capodopere ale poeziei naţionale închid cercul construcţiei noastre psihice care urcă de la etnic, de aici la universal cu tot cu etnic, pentru a accede, prin Luceafărul, pe o treaptă mai înaltă a spiritualităţii. Această, abia schiţată, fenomenologie a specificităţii noastre îl va preocupa întreaga viaţă şi urma a se finaliza în incitanta lucrare Mitică şi Hyperion, anunţată – au şi apărut cîteva fragmente, dar nepublicată încă în momentul dispariţiei sale surprinzătoare şi tot pe atît de năprasnice. (Cassian Maria Spiridon)
Onoarea e precum bățul de chibrit: ea îți servește doar o singură dată.
(Marius)
© CCC
Este frumoasă sau urâtă despărțirea, este moral sau imoral să te desparți de cineva...? Nu s-au găsit răspunsuri. Cea mai imorală despărțire este MOARTEA. Ea este singura care ne desparte, cu cea mai precisă artă, de tot ceea ce iubim, de tot ce încă mai dorim – VIAȚA.
(Arta despărțirii)
„Cine intră ne face onoare, cine nu intră ne face plăcere.“ – inscripţie la intrarea în redacţia ziarului „Curentul“.
Onorurile, le disprețuiesc, dar nu detest neapărat ceea ce disprețuiesc.
© CCC
Nu cred în onoruri - mă deranjează. Onorurile deranjează: onorurile sunt epoleți; onorurile sunt uniforme. Tata m-a crescut în felul acesta.
© CCC
Onoarea cu adevărat temeinică este însușirea de a lua totdeauna adevărul drept călăuză.
(Satire)
Eu nu accept condiţia geniului în afara conştiinţei de sine. Eminescu, care era genial realmente, să nu-mi spună nimeni că nu avea conştiinţa genialităţii lui. Nu cred un asemenea lucru. Nu cred în geniile care se ignoră. E foarte clar pentru mine că atât Eminescu, cât şi Caragiale aveau conştiinţa genialităţii lor. Asta înseamnă că aveau şi conştiinţa apartenenţei. Ştiau cu siguranţă unul despre celălalt că exprimă o anumită porţiune din sufletul românesc, nu superioară una alteia, căci asemenea ierarhii sunt absurde, ci o porţiune esenţială.
…Nu poate fi numai Eminescu omul deplin al culturii române după cum susţinea Constantin Noica. Mai există la noi o dimensiune la fel de importantă, la fel de mare, ţinând tot de esenţă, care ne este eminesciană, nu ţine de dimensiunea Eminescu. Este vorba despre dimensiunea Caragiale. Există în noi un Hyperion foarte puternic, pe care îl iubim foarte mult, prin care am vrea să fim cu toţii recunoscuţi. Dar mai e în noi şi un Mitică la fel de puternic, pe care nu ni-l revendicăm, deseori mulţi dintre noi nu ni-l recunoaştem, deseori mulţi dintre noi îl condamnăm fără să ştim despre ce este vorba, ne lepădăm de el ca şi cum ar fi un lucru de ruşine. Mitică şi Hyperion sunt cele două euri – componente ale sufletului românesc. Fără unul din ele suntem parţiali, nu suntem întregi. Deci, omul deplin al culturii române, dacă ar fi fost să existe, ca persoană fizică, ar fi trebuit să poarte pe buletinul de identitate: nume – Eminescu; prenume – Caragiale.
Grav e că dumneavoastră chiar credeţi că vorbiţi limba română şi nici nu vă trece prin cap, poate niciunuia, că de fapt sînteţi vorbiţi de limba română. Limba română este mult mai inteligentă decît românii!
Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.