Citate de Laurenţiu Ulici

Un lung tren ne pare viaţa. Ne trezim în el mergând, Fără să ne dăm noi seama, Unde ne-am suit şi când. Fericirile sunt halte, Unde stăm câte-un minut, Până bine ne dăm seama, Sună, pleacă, a trecut. Iar durerile sunt staţii! Lungi, de nu se mai sfârşesc Şi în ciuda noastră parcă, Tot mai multe se ivesc. Arzători de nerăbdare, Înainte tot privim, Să ajungem mai degrabă La vreo ţintă ce-o dorim. Ne trec zilele, trec anii, Clipe scumpe şi dureri, Noi trăim hrăniţi de visuri Însetaţi după plăceri! Mulţi copii voioşi se urcă. Câţi în drum n-am întâlnit, Iar câte-un bătrân coboară, Trist şi frânt, sau istovit. Vine-odată însă vremea, Să ne coborâm şi noi. Ce n-am da atunci o clipă, Să ne-ntoarcem înapoi? Dar pe când, privind în urmă, Plângem timpul ce-a trecut, Sună goarna VEŞNICIEI: Am trăit şi n-am ştiut. (Trenul vieții)

Am vrut să trăiesc viața interioară a fiecărui om pe care l-am văzut, să privesc lumea prin ochii lui. © CCC

A trai nu inseamna a respira, ci a actiona.

Dar, sub masca rece a unei lumi de gheaţă, strivit de risipa de vorbe şi rostiri mincinoase, ochiul său se simte părăsit. Individul simte cum planează asupra sa demonul singurătăţii, al izolării în cosmos. Nu ştiu dacă vreodată aţi încercat acest sentiment într-un strigăt comprimat de disperare. De timpuriu, Cioran percepe existenţa, prin prisma negativităţii exacerbate, ca o cădere, un declin, o voluptate satanică, însemnată de tragicul experienţei individuale. Totodată, cetăţeanul român ajunge la stadiul de “erou turmentat” din cauza unei monotonii insuportabile, sau a recunoaşterii unei limitări personale organice. Idealizează violent, utopic.

Omul, in inima caruia s-a inradacinat atat de adanc dra­gostea pentru viata, face tot ce-i cu putinta ca sa-si pastreze viata, atat de grea uneori si atat de scumpa intot­deauna.

Cel ce priveste viata ca pe altceva decât o iluzie ce se autodistruge este încă prizonier al vieții. © CCC

Simțul moral al importanței vieții omenești, dorinţa omenească de a uşura puţin din chinurile tuturor acestor sărmani nenorociţi, sau de a le reface curajul distrus, activitatea furioasă și neobosită pe care o face omul în astfel de momente, toate acestea se combină pentru a crea un fel de energie care duce la o dorință pozitivă de a-i alina pe cât mai mulți posibil. (Amintiri de la Solferino) © CCC

Nu vei fi niciodata fericit daca vei continua sa cauti ce este fericirea. Nu vei trai niciodata daca vei cauta sensul vietii.

O singură şi aceeaşi reflexie dezgustă şi mângâie în mod alternativ orice inimă delicată de lucrurile din această lume: faptul că nu trăim mult.

În momentul când îţi pierzi raţiunea de a mai exista, trebuie să-ţi faci o filosofie de viaţă în care să consideri că mai ai de ce să trăieşti.  […] Am simţit că mai sunt folositoare la ceva. Altminteri, este foarte greu când pierzi tot ce înseamnă reper în viaţa ta.

Să mergi, să respiri, să zbori, să plutești, Să câștigi totul în timp ce dăruiești, Să cutreieri drumurile din ținuturi îndepărtate, A călători înseamnă a trăi. (Povestea vieții mele: o autobiografie) © CCC

Suferinţa, încercările, dramele apropie de cer, înlesnind transcendenţa. Iarna e timpul celor mai lungi călătorii interioare. După cincizeci de ani, inima devine cord. Orice viaţă e, în esenţă, reaşezare perpetuă, veşnică proiecţie spre ceva neatins, un vis, o năzuinţă, un miraj.

Viața plăcută nu este dată de beții și ospețe continue, de desfătări, mese copioase... ci de un raționament sobru, care cercetează cauzele oricărei preferințe și repulsii și alungă opiniile care produc maximă tulburare în suflet.

Vietii nu i-am ramas dator nici un gand, dar i-am ramas dator viata toata.

Tinem la viata ca la o femeie iubita: pe zi ce trece, ii descoperim tot mai multe scaderi si totusi nu ne putem desparti de ea…

…Nu poate fi numai Eminescu omul deplin al culturii române după cum susţinea Constantin Noica. Mai există la noi o dimensiune la fel de importantă, la fel de mare, ţinând tot de esenţă, care ne este eminesciană, nu ţine de dimensiunea Eminescu. Este vorba despre dimensiunea Caragiale. Există în noi un Hyperion foarte puternic, pe care îl iubim foarte mult, prin care am vrea să fim cu toţii recunoscuţi. Dar mai e în noi şi un Mitică la fel de puternic, pe care nu ni-l revendicăm, deseori mulţi dintre noi nu ni-l recunoaştem, deseori mulţi dintre noi îl condamnăm fără să ştim despre ce este vorba, ne lepădăm de el ca şi cum ar fi un lucru de ruşine. Mitică şi Hyperion sunt cele două euri – componente ale sufletului românesc. Fără unul din ele suntem parţiali, nu suntem întregi. Deci, omul deplin al culturii române, dacă ar fi fost să existe, ca persoană fizică, ar fi trebuit să poarte pe buletinul de identitate: nume – Eminescu; prenume – Caragiale.

Am primit invitaţia la festivalul lumii, şi mi-am jucat rolul atat cat am putut.

Vita quam sit brevis, cogita! Gandeste-te bine: cat de scurta-i viata! (Plautus, Mostellaria)

Pantoful care i se potriveste unei persoane o strange pe alta; nu exista o reteta pentru viata care sa se potriveasca in toate cazurile.

Am invatat ca viata nu valoreaza nimic, dar nimic nu e mai de pret ca viata. (Cuceritorii)