Citate despre Limba

Nu noi suntem stapanii limbii, ci limba e stapana noastra.

…Pentru mine, timpul n-a curs, nu l-am simţit. Viaţa mea a fost atît de activă şi atît de plină, încît un an în plus sau în minus nu s-a făcut simţit cu efecte fizice, intelectuale sau de interes duhovnicesc evidente. Poate am evoluat din punct de vedere spiritual fără să-mi dau seama, dar propriu-zis n-am simţit curgerea timpului. Pentru mine, aceşti 84 de ani au fost un fel de dar ceresc pentru ca eu să înţeleg mai multe lucruri pe care tinereţea, poate, nu le înţelege, iar maturitatea le ignoră, vrut sau nevrut. Am avut şansa să ajung pînă aici şi să privesc cu bucurie, dar şi cu tristeţe. Vîrsta asta lungă mi-a fost de folos pentru comprehensiunea unei deveniri. Ne aflăm într-un moment de gravă înţelegere a sensului vieţii. Fiecare nu priveşte la cel de alături, nu îl interesează decît lucrurile materiale, iar restul este uitat. Fiecare an care mi se dădea îl socoteam ca un dar în plus de la Dumnezeu. Socoteam în tinereţe că am să trăiesc cam 60 de ani, n-am să ajung pînă la 70. Am avut întotdeauna obsesia morţii iminente. Cu fiecare an care trecea, încercam să adaug ceva la mine, la persoana interioară, căci persoana exterioară nu mă interesa. Cînd eram în viaţa publică, fiecare an însemna încă o posibilitate de a răspîndi cultura, de a forma cultura, de a răspîndi ceva din traseul fiinţei mele. […] Bătrîneţea nu este o povară. Acum, pentru mine nu există moarte, există «trecere dincolo»…

Azi, pentru mine personal, pentru cei puţini rămaşi din generaţia mea, spectacolul lumii contemporane este dezarmant. Mă simt într-o mare nesiguranţă, pentru că toată tabla de valori în care am crezut s-a zguduit. N-aş vrea să spun că s-a şi prăbuşit. Suntem însă neliniştiţi, puţin nedumeriţi, suntem şi trişti; ceea ce se petrece pe planetă nu-ţi dă senzaţia unei liniştiri iminente. Ce se întâmplă acum seamănă cu perioada prăbuşirii Imperiului Roman, dar acele zguduiri erau provocate de venirea lui Iisus: era înlocuită o pseudospiritualitate cu spiritualitatea adevărată. Dar cine vine la noi astăzi? Ai zice că mai degrabă vine Antichristul, nu Mântuitorul. Nădăjduiesc ca omenirea să-şi revină din această clipă de orbire, care cam durează.

Pe tărâmul artelor este cu neputință să desemnezi un creator ca fiind cel mai mare. Nici dintre muzicieni, nici dintre pictori ori sculptori, cu atât mai puțin dintre poeți nu poți alege unul singur, deoarece se găsesc oricând şi oriunde atâția care-l concurează la întâietate. Cu atât mai grea e selecția când e vorba de o opțiune personală. Şi mai spinoasă încă în cazul unui profesor de Literatură universală şi comparată, cum am fost eu şi care a vagabondat prin culturi şi epoci diverse, căutând, cântărind, alegând valori. Cum să nu rămâi copleşit de Homer şi tragicii greci (am scris o monografie despre Sofocle, dar îl prețuiam mult şi pe Eschil), cum să nu te înfioare poezia dantescă în plin Ev Mediu! Dar Renaşterea târzie şi titanii ei! Şi aşa mai departe. Şi doar în Europa! Astfel încât, nu mă pot mărgini la unul singur dintre poeți, deşi steaua mea fixă pe cerul poeziei rămâne Eminescu, pentru rațiunile explicate în toate cărțile mele despre el. Cu Shakespeare am păstrat cea mai respectuoasă intimitate, intrând în cele mai mărunte detalii ale textelor sale, prin confruntarea cu traducerile româneşti, pe vremea când eram şi redactor la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă (ESPLA). De altfel, inițierea în analiza „marelui Will" am primit-o de la marele meu dascăl, Dragoş Protopopescu, cel mai de seamă shakespearolog romăn, în neuitatele sale seminarii din vremea studenţiei. Am tradus şi câteva sonete, am scris despre ele, demonstrând platonismul inspirației, atât de la modă în epocă. Lucrarea de licență, susținută cu prof. Leon Levițchi, i-am consacrat-o lui. Am scris şi despre câteva din tragediile lui, acea operă care însumează o viziune a întregii condiții umane şi care-şi păstrează până azi adevărul şi prospețimea. După el, vine Goethe, spiritul universal, neo-clasicul, de care de asemenea mă simt foarte legată şi de care m-am ocupat. Însă cum volumul englez al operelor complete shakespeariene şi numeroasele volume în germană ale lui Goethe sunt greu de transportat în vacanță, iau cu mine volume izolate din cei pe care îi simt mereu alături: Rilke, Mallarmé, Valéry. Dar nu lipsesc nici Hölderlin, John Keats sau Novalis. Vedeți, nu e doar unul! Poezia, ca și muzica şi rugăciunea, îmi sunt de nedespărțit, cuvântul şi sunetul fiind o adevărată hrană a omului lăuntric.

Adevărurile sunt cam triste și de aceea, lumea nu le iubește.

Cred că sunt, dacă nu chiar prima, una dintre primele persoane care au lansat această formulă a apartenenţei la Galaxia Gutenberg, la Galaxia Cărții. Încă de acum câţiva ani, la Conferinţa de la Snagov despre economie şi cultură, mi-am exprimat temerile în legătură cu înlocuirea cuvântului prin imagine, cu competiţia între televizor şi computer pe de o parte, şi carte pe de alta. Insesizabil încă pentru foarte mulți, pericolul transmiterii informaţiel şi comunicării pe aceste căi creşte vertiginos în raport cu folosirea tot mai redusă a cărţii. Exemplele pe care le dădeam atunci despre cățiva tineri pasionaţi de televizor şi aşi în materie de jocuri pe computer, dar care nu citiseră nici o carte în afară de manuale, erau câteva, cunoscute de mine. De atunci, exemplele s-au înmulţit enorm, dovadă rezultatele catastrofale din ultimii ani la capacitate şi la bacalaureat. S-a făcut mult haz de răspunsurile aberante, dar puţini ne dăm seama încotro mergem cu aceşti tineri care, părăsind lectura, se îndepărtează implicit de bogăţia limbii. Vocabularul lor e tot mai sărac, mai degradat, dar această împuţinare exprimă probabil, din nefericire, şi o slăbire a puterii de judecată, a coerenţei ideilor (dacă vor mai avea idei). Căci cuvântul scris rămâne în minte şi se aşează, zideşte, ordonează, în vreme ce succesiunea rapidă, fuga imaginilor influenţează negativ procesul gândirii, făcând din privitor un receptor pasiv, incapabil de reacţie mentală personală. Ne dăm seama ce se va întâmpla cu generaţiile viitoare din care noile forme de învăţământ nu vor mai face oameni de cultură, discheta de care se face atâta caz neputând înlocui niciodată vechiul şi credinciosul prieten, cartea. Să-mi fie îngăduit ca, după aproape 40 de ani de profesorat universitar, să preţuiesc valoarea acestui prieten, socotindu-mă cetăţean credincios al Galaxiel Gutenberg si să mă tem de efectele grav nocive pentru intelect şi spirit ale galaxiei televizorului şi computerului.

Italiana este limba cântecului. Germana este bună pentru filozofie și engleza pentru poezie. Franceza este cea mai bună pentru precizie pentru că este riguroasă. © CCC

Faptul că toate exagerările de limbaj sunt posibile în familie, te face să doreşti să cunoşti un mediu în care nu se poate spune totul. (Apostile sau utilul și inutilul) © CCC

Limba este sabia femeilor şi de aceea n-o lasă niciodată să ruginească. Proverb chinez

Vedeți, eu nu m-am considerat niciodată „scriitor” în accepția generală a cuvântului, adică aceea de creator de ficțiune. Doar pregătirea mea de specialitate, de istoric al literaturii universale şi comparatiste, a stat la temelia „operei" pe care am ilustrat-o în cea mai mare măsură. Sigur că se întâinesc şi alte preocupări în cele peste 20 de cărţi publicate de mine în decursul anilor (memorialistică, critică muzicală şi de arte plastice), mărturisesc chiar şi păcatul poeziei săvârşit în prima tinereţe, sub înrâurirea poeziei germane, de la Hölderlin şi Novalis până la Rilke şi Trakl. Însă frecventarea unei arii atât de întinse de literatură, ca aceea pe care am predat-o la cursuri şi cu care mă familiarizasem încă din vremea adolescenţei şi a studenţiei, mi-a permis formarea unor opinii poate prea personale despre literatură şi făuritorii ei. Aş începe cu prima condiţie a unei conştiinţe scriitoriceşti: autoexigenţa unei formaţiuni culturale solide, din care nu poate lipsi cunoaşterea limbilor şi a literaturilor străine. Nici unul dintre scriitorii noştri de seamă n-a pornit de la punctu I zero al informaţiei culturale. Nu te poţi aşeza la masa de scris şi să începi a umple pagini cu ce-ţi trece prin minte, deşi post-modemiştii noştri am impresia că aşa procedează. A doua condiție, a exigenţei conştiinţei scriitoriceşti în evaluarea relaţiei cu publicul. Ce dă artistul cititorului său? Îi lărgeşte orizontul cunoaşterii, îl poartă mai adânc înspre drama condiţiei umane, îl înalță pe verticala divină a transcendenţei, îmbogăţeşte limba? Căci fiecare lectură trebuie să aducă cititorului un plus de cunoaştere sau de frumuseţe. Altfel nu-şi poate obţine scriitorul credibilitatea de care are nevoie pentru a fi considerat ca atare. Cât despre limbă, instrument al comunicării, ce putem spune decât că ea constituie ritmul și tonalitatea particulară a operei de artă care este cartea. Dar ştiu că din nefericire vorbesc degeaba. Frumoasa noastră limbă, atât de bogată, atât de nobil mlădiată de marile talente, de la Eminescu, la Arghezi, Blaga, lon Barbu şi până la Nichita Stănescu, loan Alexandru (ca să nu-i numesc decât pe cei mari), trece printr-un grav proces de degradare care pare şi ireversibil. După câte noutăţl citesc şi aud cu tristeţe, îmi dau seama tot mai clar de generalitatea fenomenului, încurajat de „prestaţiile lingvistice" ale presei şi televiziunii, care sărăcesc, slăbesc şi vulgarizează limba. Și fenomenul cel mai periculos este că nimeni nu mai citeşte. În schimb, se scrie!! Dar cu ce conştiinţă scriitoricească? Nu se mai ştie...

Limbajul este legat fundamental de dorința de dominație socială. El caută ascendentul. Funcția sa este dialogul, iar dialogul, orice am spune despre el în zilele noastre, este războiul. © CCC

Cine ne poate scoate din această letargie, dacă nu modelele? Am impresia că națiunea aceasta vrea să fie neapărat ca “altcineva”. Vrem ca “acolo”. Fiecare “acolo” este acolo, nu aici. Avem și noi “aici”-ul nostru, dar cum să le scoți din cap asta? E foarte complicat! Ce e al lor, e al lor și ce e al nostru e al nostru. Noi abolim trecutul, abolim rădăcinile. Procesul este foarte insidios și poate prinde. Văd ceva la vecin și vreau să fiu ca el. Dar eu am trecutul meu, am determinările mele interioare și nu pot să fiu ca el, pentru că el are alte motivații, alte condiționări. Niște oameni foarte cultivați și neimplicați politic ar putea face aceasta. E foarte greu însă!

Nu ca să-mi uit limba, învăţ alte limbi, ci doar mă plimb prin grădinile altora ca să culeg flori pentru limba mea. © CCC

Limba unui popor este cartea lui de identitate.

Gheaţă şi pară,

cer şi fântână,

nume de Ţară:

Limba Română.

Tânăr meleag,

doină bătrână,

foşnet de steag:

Limba Română.

Floare pe ram,

bob în ţărână,

nume de neam:

Limba Română.

Clipa pe care

Vecia o-ngână,

Dorul cel Mare:

Limba Română.

Când nu vom mai fi,

din noi o fărâmă

în ea va trăi…

Limba Română.

(Limba Română)

Cât despre limbă, instrument al comunicării, ce putem spune decât că ea constituie ritmul și tonalitatea particulară a operei de artă care este cartea. Dar ştiu că din nefericire vorbesc degeaba. Frumoasa noastră limbă, atât de bogată, atât de nobil mlădiată de marile talente, de la Eminescu, la Arghezi, Blaga, lon Barbu şi până la Nichita Stănescu, loan Alexandru (ca să nu-i numesc decât pe cei mari), trece printr-un grav proces de degradare care pare şi ireversibil. După câte noutăţl citesc şi aud cu tristeţe, imi dau seama tot mai clar de generalitatea fenomenului, încurajat de „prestaţiile lingvistice" ale presei şi televiziunii, care sărăcesc, slăbesc şi vulgarizează limba. Și fenomenul cel mai periculos este că nimeni nu mai citeşte. În schimb, se scrie!! Dar cu ce conştiinţă scriitoricească? Nu se mai ştie...

Antichitatea rămâne depozitul de modele pentru umanitatea obosită, care simte nevoia să se întoarcă spre obârşii, spre a primi putere. E ca şi cum sumero-babilonienii ar citi din nou cosmogonia, pentru a întineri timpul îmbătrînit al contemporaneităţii.

Româna este o limbă foarte frumoasă, senzuală, poetică. © CCC

A vorbi despre limba in care gandesti este ca o sarbatoare.

Timpul în care trăim este un timp ciudat. Pretutindeni pe planetă doar disarmonie, lipsă de unitate, învrăjbire si mai cu seamă o tendinţă de secularizare cum n-a mai fost alta, promovată, parcă, de forțe oculte. În acest peisaj de desacralizare, Biserica Ortodoxă şi Romano-Catolică, citadelele creștine ce continuă Bizanţul și Roma, sunt supuse unor lungi şi insidioase atacuri, venind din numeroase direcţii. Mai întâi din partea prozelitismului sectelor neoprotestante, atac pe faţă, cu mijloace cunoscute, de natură în special financiară, materială. Apoi din partea mentalităților moştenite de la răposatele (dar nu de tot) doctrine marxiste şi comuniste, contestatoare de religie. Apar însă altele, de stranii şi variate tipuri. De pildă: o imagistică plină de monştri pe lângă care ai lui Bosch şi Goya sunt suportabili uşor. Filmele cu vampiri, extratereştri înfiorători, magicieni, sunt din ce în ce mai dese. Ba chiar cărți aparent fermecătoare, ca celebra Harry Potter, fac ocolul pământului, fascinând pe copii. De curând, la New York a fost construit, undeva, într-un spațiu larg, un dinozaur uriaş, care a dat de furcă poliției, din pricina unei mulțimi de tineri care veneau să-l adore (!) mărturisind că se simțeau Iăuntric excepțional în fața lui. Dar ce să mai zicem de literatura şi arta post-modemistă, care îşi defulează mâlurile până şi în blasfemii la adresa Creatorului şi a Celor Sfinte. lar un premiu Nobel acordat unei astfel de cărți blasfematoare, pune oarecare temei bănuielilor noastre. Şi în fața acestor fenomene ucigătoare de spirit, vrăjmaşe învățăturii Mântuitorului Hristos, care din dragoste s-a răstignit pentru noi, cele două Biserici surori ce au de făcut? Doar să se unească!!!