Citate despre Limba

De fapt, judecând retrospectiv, îmi descopăr un talent pedagogic, nu în sensul rece şi uscat al termenului, ci ca o dorinţă caldă de comunicare, izvorâtă din dragostea de oameni şi, deopotrivă, din cea de cultură. N-am nici un fel de ambiții, am vrut ca toţi să ajungă să ştie măcar cât ştiu eu. Deşi în setea mea de cunoaştere, niciodată satisfăcută, aveam veşnic treaz gândul imperfecţiunii mele, în ciuda faptului că citeam în cinci-şase limbi străine (+ latina). Ceea ce m-a susţinut şi mă susţine acum cu mai multă putere, a fost credinţa. N-am scos crucea de la gât niciodată, iar Biblia, spre unanima surprindere (chiar şi a mea), a rămas, cum se ştie, în fruntea bibliografiei date de catedra de istorie a Literaturii Universale şi Comparate. De aceea am convingerea că tot ceea ce am făcut pozitiv în viaţa mea a fost ocrotit de Sus.

Cred că sunt, dacă nu chiar prima, una dintre primele persoane care au lansat această formulă a apartenenţei la Galaxia Gutenberg, la Galaxia Cărții. Încă de acum câţiva ani, la Conferinţa de la Snagov despre economie şi cultură, mi-am exprimat temerile în legătură cu înlocuirea cuvântului prin imagine, cu competiţia între televizor şi computer pe de o parte, şi carte pe de alta. Insesizabil încă pentru foarte mulți, pericolul transmiterii informaţiel şi comunicării pe aceste căi creşte vertiginos în raport cu folosirea tot mai redusă a cărţii. Exemplele pe care le dădeam atunci despre cățiva tineri pasionaţi de televizor şi aşi în materie de jocuri pe computer, dar care nu citiseră nici o carte în afară de manuale, erau câteva, cunoscute de mine. De atunci, exemplele s-au înmulţit enorm, dovadă rezultatele catastrofale din ultimii ani la capacitate şi la bacalaureat. S-a făcut mult haz de răspunsurile aberante, dar puţini ne dăm seama încotro mergem cu aceşti tineri care, părăsind lectura, se îndepărtează implicit de bogăţia limbii. Vocabularul lor e tot mai sărac, mai degradat, dar această împuţinare exprimă probabil, din nefericire, şi o slăbire a puterii de judecată, a coerenţei ideilor (dacă vor mai avea idei). Căci cuvântul scris rămâne în minte şi se aşează, zideşte, ordonează, în vreme ce succesiunea rapidă, fuga imaginilor influenţează negativ procesul gândirii, făcând din privitor un receptor pasiv, incapabil de reacţie mentală personală. Ne dăm seama ce se va întâmpla cu generaţiile viitoare din care noile forme de învăţământ nu vor mai face oameni de cultură, discheta de care se face atâta caz neputând înlocui niciodată vechiul şi credinciosul prieten, cartea. Să-mi fie îngăduit ca, după aproape 40 de ani de profesorat universitar, să preţuiesc valoarea acestui prieten, socotindu-mă cetăţean credincios al Galaxiel Gutenberg si să mă tem de efectele grav nocive pentru intelect şi spirit ale galaxiei televizorului şi computerului.

Aceasta frontiera extrema a limbajului, unde cuvantul este lacasul fiintei. © CCC

Cât despre limbă, instrument al comunicării, ce putem spune decât că ea constituie ritmul și tonalitatea particulară a operei de artă care este cartea. Dar ştiu că din nefericire vorbesc degeaba. Frumoasa noastră limbă, atât de bogată, atât de nobil mlădiată de marile talente, de la Eminescu, la Arghezi, Blaga, lon Barbu şi până la Nichita Stănescu, loan Alexandru (ca să nu-i numesc decât pe cei mari), trece printr-un grav proces de degradare care pare şi ireversibil. După câte noutăţl citesc şi aud cu tristeţe, imi dau seama tot mai clar de generalitatea fenomenului, încurajat de „prestaţiile lingvistice" ale presei şi televiziunii, care sărăcesc, slăbesc şi vulgarizează limba. Și fenomenul cel mai periculos este că nimeni nu mai citeşte. În schimb, se scrie!! Dar cu ce conştiinţă scriitoricească? Nu se mai ştie...

În complexul uriaş al culturii universale, Antichitatea, atât cea orientală, cât şi cea clasică, stă ca un sacru depozit de modele pentru eternitate.

Ne întrebăm: cum mergem mai departe? Nietzsche zicea: „O să vină o vreme – şi a şi venit – în care nu va mai exista aproapele, ci departele nostru”. Era ateu şi recunoştea cu durere că nu-L mai are pe Dumnezeu. Îşi numea ateismul „infirmitatea mea”. Astăzi nu ne interesează trecutul, numai prezentul. Asta ne taie rădăcinile; iar o lume fără rădăcini este o lume fără morală. Nu se poate trăi fără modele. 

Pentru mine Vrancea este o „vatră, o „țară , una din acele fericite enclave care-şi păstrează peste secole şi chiar, poate, peste milenii înfățişarea neschimbată. Străjuite de cele mai multe ori de munți, ele stau neclintite în fața furtunilor şi a invaziilor de tot felul. De aceea Vrancea, ca şi Maramureşul de pildă, respiră o putere încă neirosită în înnoiri pripite, în supunere la presiuni exterioare menite să le schimbe rânduielile străvechi. Parcă şi peisajul are o frumusețe şi o demnitate aparte. La Soveja, odată, fermecată de înălțimea şi parfumul brazilor, am simțit nevoia să mă întind în iarbă ca să le văd vârfurile profilate pe cer. Mi-am înfipt mâinile în iarba parfumată de cimbrişor şi am privit cerul. Mă simțeam ca într-o altă lume, un om vechi într-o altă lume, mai aproape de natura nepoluată. Suiau în mine energii necunoscute, ca într-un Anteu Modern, revenit la sânul mamei Gea! Mă aflam în Vrancea bunicului meu, pe care am simțit-o întotdeauna a mea „cu neascunsă mândrie". Împlântată într-o istorie veche, după cum o arată cultura populară bogată şi originală, cu poeziile, legendele, obiceiurile, jocurile cu măşti, vatra aceasta care cântă încă pe strămoaşa Tudora Vrâncioaia şi pe „moșu Ştefan (Ştefan cel Mare), vatra aceasta a fost mândră şi harnică, cu oameni liberi, răzeşi mândri şi stăpâni pe bunurile lor. Vorbind despre viața sa, Simion Mehedinți, savantul geograf, scria despre sine „țăran pe care soarta l-a depărtat de viața sănătoasă a satului unde se născuse” (adică Soveja).

Pentru mine, marea poezie a fost întotdeauna baia de frumuseţe în care m-am cufundat când am avut nevoie de intrarea în altă dimensiune. Poezia ţine, după părerea mea, de partea cea mai ascunsă, cea mai intimă a fiinţei noastre. Poezia echivalează aproape cu o rugăciune. În poezie te cufunzi pentru a te întoarce cu frumuseţe. În rugăciune intri pentru a te integra absolutului.

Foarte ciudat! Sunt împărţită între tot felul de gânduri, după direcţia pe care ar putea-o urma viaţa mea de acum încolo. La neputinţele fizice am şi fost supusă. Se şi vede. La cele intelectuale, hm! încă lucrurile, hî! merg destul de bine. La cele spirituale văd că se produc o sporire şi o intensificare. Nu pot să spun ciudată, pentru că dacă aş spune aşa, ar însemna că nu mi-e apropiată, mi-e foarte apropiată şi-mi dă o mare bucurie lăuntrică. Simt din ce în ce mai mult nevoia înălţării către Cele de Sus. Către patria noastră cea adevărată. Şi cu atât mai mult mă simt atrasă către Cele de Sus cu cât împrejurul nostru parcă apare sau se construieşte altă lume decât cea în care m-am născut şi am trăit. Este vorba de o lume secularizată, în care spiritul, din nefericire, e pe cale să dispară, intelectul este în pericol din pricina părăsirii cărţii, a lecturii; oamenii fiind tentaţi de televizor, şi ceea ce pe vremuri era considerat necuviincios sau, cum spunea Noica, «erau lucruri care nu se cădeau făcute», devin legiferate, atunci înţelegeţi că mi-e din ce în ce mai greu să trăiesc aici. Şi de aceea simt, probabil, nevoia acestui recul de natură spirituală.

Româna este o limbă foarte frumoasă, senzuală, poetică. © CCC

Am avut norocul să întâlnesc oameni deosebiți, personalități, modele.

Nu ca să-mi uit limba, învăţ alte limbi, ci doar mă plimb prin grădinile altora ca să culeg flori pentru limba mea. © CCC

Bunicul şi casa şi grădinile lui constituiau cea mai mare bucurie a copilăriei mele, iar acum amintirile mi le aduc în suflet ca pe o oază de linişte şi frumusete paradisiacă.

Venirea lui Carol al II-lea a schimbat dintr-o dată climatul politic românesc. Pentru mine anii aceştia au coincis cu adolescenţa mea extrem de activă, până când boala m-a scos din circuitul existenţei normale. Dar în ţară nemulţumirile creşteau, începuse să se discute politică, opiniile se ciocneau tot mai acerb, până când regele a fost silit să abdice. (Convorbiri în cumpănă de Alexandru Deșliu)

Vedeți, eu nu m-am considerat niciodată „scriitor” în accepția generală a cuvântului, adică aceea de creator de ficțiune. Doar pregătirea mea de specialitate, de istoric al literaturii universale şi comparatiste, a stat la temelia „operei" pe care am ilustrat-o în cea mai mare măsură. Sigur că se întâinesc şi alte preocupări în cele peste 20 de cărţi publicate de mine în decursul anilor (memorialistică, critică muzicală şi de arte plastice), mărturisesc chiar şi păcatul poeziei săvârşit în prima tinereţe, sub înrâurirea poeziei germane, de la Hölderlin şi Novalis până la Rilke şi Trakl. Însă frecventarea unei arii atât de întinse de literatură, ca aceea pe care am predat-o la cursuri şi cu care mă familiarizasem încă din vremea adolescenţei şi a studenţiei, mi-a permis formarea unor opinii poate prea personale despre literatură şi făuritorii ei. Aş începe cu prima condiţie a unei conştiinţe scriitoriceşti: autoexigenţa unei formaţiuni culturale solide, din care nu poate lipsi cunoaşterea limbilor şi a literaturilor străine. Nici unul dintre scriitorii noştri de seamă n-a pornit de la punctu I zero al informaţiei culturale. Nu te poţi aşeza la masa de scris şi să începi a umple pagini cu ce-ţi trece prin minte, deşi post-modemiştii noştri am impresia că aşa procedează. A doua condiție, a exigenţei conştiinţei scriitoriceşti în evaluarea relaţiei cu publicul. Ce dă artistul cititorului său? Îi lărgeşte orizontul cunoaşterii, îl poartă mai adânc înspre drama condiţiei umane, îl înalță pe verticala divină a transcendenţei, îmbogăţeşte limba? Căci fiecare lectură trebuie să aducă cititorului un plus de cunoaştere sau de frumuseţe. Altfel nu-şi poate obţine scriitorul credibilitatea de care are nevoie pentru a fi considerat ca atare. Cât despre limbă, instrument al comunicării, ce putem spune decât că ea constituie ritmul și tonalitatea particulară a operei de artă care este cartea. Dar ştiu că din nefericire vorbesc degeaba. Frumoasa noastră limbă, atât de bogată, atât de nobil mlădiată de marile talente, de la Eminescu, la Arghezi, Blaga, lon Barbu şi până la Nichita Stănescu, loan Alexandru (ca să nu-i numesc decât pe cei mari), trece printr-un grav proces de degradare care pare şi ireversibil. După câte noutăţl citesc şi aud cu tristeţe, îmi dau seama tot mai clar de generalitatea fenomenului, încurajat de „prestaţiile lingvistice" ale presei şi televiziunii, care sărăcesc, slăbesc şi vulgarizează limba. Și fenomenul cel mai periculos este că nimeni nu mai citeşte. În schimb, se scrie!! Dar cu ce conştiinţă scriitoricească? Nu se mai ştie...

…pot spune că m-am simțit o privilegiată. Am avut norocul (darul Proniei) să întâlnesc, în toate etapele vieții mele, oameni deosebiți, personalități, modele umane adevărate, demne de urmat.

Daca limbajul a fost dat oamenilor pentru a-si ascunde gandurile, atunci scopul gesturilor a fost acela de a le dezvalui. © CCC

Limba este intaiul mare poem al unui popor.

Gheaţă şi pară,

cer şi fântână,

nume de Ţară:

Limba Română.

Tânăr meleag,

doină bătrână,

foşnet de steag:

Limba Română.

Floare pe ram,

bob în ţărână,

nume de neam:

Limba Română.

Clipa pe care

Vecia o-ngână,

Dorul cel Mare:

Limba Română.

Când nu vom mai fi,

din noi o fărâmă

în ea va trăi…

Limba Română.

(Limba Română)

Apoi războiul, care a coincis cu studenţia mea. Trebuie să mărturisesc că pe noi, cei tineri, prinşi în noutatea învăţământului universitar, războiul nu ne-a prea afectat. Viaţa studenţească a fost, totuşi, frumoasă. Aveam profesori de primă mărime şi la Drept, şi la Litere, citeam enorm la Biblioteca Facultăţii Carol I, mă pregăteam serios de examene. În acelaşi timp, participam la viaţa culturală a Bucureştiului care, în ciuda războiului, era foarte bogată… (Convorbiri în cumpănă de Alexandru Deșliu)