Citate de George Byron

Am stat în Veneția pe Puntea Suspinelor, Palat, de-o parte și temniță, de alta. (Pelerinajul lui Childe Harold, 1812-1818) Puntea Suspinelor (în italiană, Ponte dei Sospiri) a fost construită la începutul secolului al XVII-lea pentru a lega camerele de interogatoriu din Palatul Dogilor cu închisoarea, palatul fiind despărțit de aceasta doar printr-un canal. Această punte-pasarelă, acoperită, are două coridoare paralele și trece peste Rio de Palazzo o de Canonica (Râul Palatului sau Râul Canonicului). Numele Puntea Suspinelor sugerează oftatul prizonierilor duși în fața judecătorilor, în timpul ultimei lor priviri spre Veneția. Era așadar ultima imagine a libertății pentru cei ce urmau să-și încheie zilele în închisoare. Există mai multe poduri cu același nume, în special în Cambridge și Oxford. Puntea a fost denumită astfel de poetul englez Lord Byron, într-unul dintre poemele sale din secolul al XIX-lea, Pelerinajul lui Childe Harold.

Desigur, este placut sa-ti vezi numele tiparit. O carte ramane o carte, chiar daca nu este nimic in ea.

Iubirea nu aduce nici un dar mai generos decat aripile sale.

Luna se strecoară-alene Printre ceţi, cernînd scântei, Şi pe Tristele poeme, Varsă trist lumina ei. Pe întinsul drum iernatic, Troica lunecă în zbor, Clopoţelul singuratic Clinchetă chinuitor. Surugiul pune-n cîntec Ceva scump, natal şi sfânt: Cînd al doilea descîntec, Cînd al inimii avînt... Nici lumini nu sînt, nici sate, Frig, pustiu, zăpezi... Şi doar Stîlpii verstelor vîrstate, Dinaintea mea răsar... Mi-i urît... Dar mîine, Nina Va zîmbi în faţa mea, Focu-şi va juca lumina, Ochi în ochi voi sta cu ea. Minutarul, făr-odihnă, Drumul său şi-l va urma, Pe noi singuri stînd în tihnă Miezul nopţii ne-o lăsa. Surugiul, cum i-e felul, Moţăie. Sînt trist, mi-e dor... Luna-n ceaţă; clopoţelul Clinchetă chinuitor... (Drum de iarnă) (traducere de George Lesnea)

În martie, iarna ezită și primăvara înaintează. Ceva ezită și ceva înaintează și în noi. (Forma unui an) © CCC

Oamenii au facut bunele purtari si acum bunele purtari ii fac pe oameni.

Ianuarie e luna viselor. (Un simț al anotimpurilor) © CCC

Adevarul este totdeauna straniu - mai straniu decat inchipuirea.

Nici o iarnă nu durează o veșnicie; nici unei primăveri nu îi trece rândul. © CCC

M-am oprit la marginea pădurii, sub un pin înalt, cu trunchiul drept și golaș. Domnea o liniște desăvârșită, cum n-o găsești decât în pădure, iarna, într-o zi fără vânt. Găteala bogată de zăpadă, agățată de crengi, le apleca în jos, dându-le un aer sărbătoresc și rece. Din când în când, câte-o crenguță plăpândă se rupea din creștetul vreunui copac și o auzeai deslușit cum atinge în cădere alte crengi, cu un trosnet ușor. În soare, zăpada scânteia trandafirie, iar în umbră, părea albastră. Cuprins de farmecul acestei tăceri solemne și înghețate, mi se părea că simt cum se scurge timpul încet și lin… (Olesia, cap. XI)

In mijlocul iernii, am invatat ca exista in mine o vara indestructibila.

Si daca rad de toate de-aici de pe pamant, O fac numai de teama ca nu cumva sa plang. © CCC

Iarna este in capul meu, dar primavara eterna se afla in sufletul meu.

Iarna nu este un anotimp, ci o ocupație. © CCC

Iarna desenează ceea ce pictează vara. © CCC

In poezie, nimic nu e mai greu decat inceputul - poate, doar, sfarsitul.

Pe mesteacăn, iată,

Sub fereastra mea

Cade argintată,

Mantie de nea.

 

De pe ramuri grele

Cu omăt pufos,

Tivuri cu dantele

Ciucuri albi au scos.

 

Blând pe promoroacă

Tihna stele-a nins,

Şi-n mesteacăn joacă

Aurul aprins.

 

Zările coboară,

Împrejur cuminţi

Şi pe ramuri iară,

Risipesc arginţi.

(Mesteacănul)

Calmul era adânc, liniștea unei păduri, într-o zi de iarnă fără vânt. Straturi groase de zăpadă au îndoit ramurile dând copacilor un aspect festiv încântător. Din când în când mai cădea câte o creangă și auzeam clar, în timp ce cădea, zgomotul mic, uscat, cu care lovea celelalte crengi în trecere. La umbră, zăpada a căpătat nuanțe roz și albăstrui. O dulce încântare m-a stăpânit în fața acestei tăceri înghețate și solemne... Mi s-a părut că simt timpul trecând încet și fără zgomot în fața mea... (Olesia, cap. III)

Afară ninge fără grijă, O iarnă albă e în toi, E mult până-nfloresc caişii, Iar fulgii par petale moi. (Iarnă)

Ninge; Zeus de sus din ceruri Ne trimite iarna grea. Apele sunt îngheţate Toate sloi. Sclav, fă foc şi alungă frigul, Dă vin dulce din belşug, Şi-mi aşterne un pat de perne Moi de puf. Nu te lăsa pradă grijii, La ce bun să te mâhneşti… (Cântec de banchet) (traducere de Ştefan Bezdechi)