Se zvonise prin ziare
Că-n Irlanda e-ntr-un sat
Un bărbat grozav de tare.
Lordul John, prinzând de veste
Cine e şi de-unde este,
Pleacă-n grabă ca să vadă
Dacă e adevărat.
Ca mulţi lorzi de viţă veche
Din întunecatul Nord,
Lordul John e-ntr-o ureche:
Fluieră pe drum şi cântă
Şi e cel dintâi la trântă.
Şi-i voinic fără pereche
Şi e cel mai tare lord.
A găsit în urmă satul;
Pe ţăran el l-a găsit
Ocupat cu măturatul
Curţii. Şi, ochindu-l bine,
Lordul drept spre dânsul vine
Şi descalică degrabă
Făr-a zice „bun sosit“.
Ş-apoi gata de luptare!
– „Tu eşti Willy Spucker?“ – „Eu.“
– „Spun că eşti grozav de tare
De ţi-a mers cuvânt prin lume,
Eu din Londra vin anume,
Să ne punem la-ncercare.
Trântă deci cu tine vreau!“
Willy Spucker se cruceşte,
Simte palmele că-i ard,
Leneş târnul şi-l propteşte;
Scuipă-n palme şi se-ntinde
Şi pe lord de brâu îl prinde,
Sus o dată-l răsuceşte
Şi-l azvârle peste gard.
– „O să stau acum cu tine
Să mă lupt… Mai vrei ceva?
Auzi tu, cu ce gând vine!“
Lordul John privind cu jale
Şi ținându-se de şale:
– „Să-mi azvârli, te rog, creştine,
Şi cel cal, să pot pleca!“
(Lordul John)
Poet obiectiv, Coșbuc se referă numai prin excepție la propriu-i eu. Cea mai reușită autodefiniție și-a dat-o în Povestea cântării din Ziarul unui pierde-vară.
(Despre Coșbuc)
Curios! Acest om de constituție delicată, timid și discret, îmbătrânit înainte de vreme și care a murit la 52 de ani, doborât de accidentul fatal al unicului său fiu Alexandru, era înzestrat cu o remarcabilă energie retorică de poeta vates, în linia lui Andrei Mureșanu, ridicată la cea mai înaltă expresie de Octavian Goga. Poeziile Un cântec barbar, Decebal către popor, Exossibus ultor, In opressores, Noi vrem pământ, datând toate din 1893, și Pentru libertate din 1903 dau glas revoltei împotriva asupririi naționale și sociale, păstrându-și valoarea artistică și după încetarea revendicărilor, ca documente ale demnității unui popor ce nu suportă subjugarea, începând cu aborigenii daci, ridicați împotriva romanilor (Un cântec barbar).
(Despre Coșbuc)
Poeta vates sau doar vates: poet inspirat, poet vizionar, care impresionează prin tonalitatea elevată a versurilor pătrunse de sacralitate, prin intensitatea sentimentelor umanitare și prin înalta tonalitate retorică a versurilor; la romani: profet.
Voioșia lui Coșbuc are însă și un revers trist, în viață fericirea alternând cu suferința. Pe nesimțite, idila se preface în trenos sau chiar bocet, într-o jelanie sfâșietoare, intonată ca o melodie litanică de înțeles misterior, obscur ca în Cântectul fusului, conținând o simbolistică stranie a crizei erotice juvenile.
(Despre Coșbuc)
Romantismului adesea tenebros al baladelor îi corespunde în idile un clasicism arcadic, învecinat cu barocul secolului al XVIII-lea, cu stilul comediilor lui Marivaux, cum a observat cu finețe George Călinescu. Talentul poetului stă desigur și în percepția sufletului pur, naiv, dar și în notația capriciilor, toanelor feminine sau a imputărilor provocate de micile răutăți ale îndrăgostiților însoțite pe loc de remușcări și regrete, prezentate de obicei în scurte scene dialogate, ca în Spinul. Capodopera acestor jocuri ale iubirii și întâmplări este poemul Dragoste învrăjbită. Lipsa oricărui convenționalism și simplitatea compoziției fac farmecul mai tuturor idilelor lui Coșbuc.
(Despre Coșbuc)
Precum aduce-n sârg cu sine
Spre ţara de-unde-a fost gonit
Un rege-n furie-oştiri străine,
Aşa vedeam un vânt grăbit
Cu norii după el cum vine.
Urlând le cârmuia cărarea
Purtându-i în năvală orbi,
Părea că varsă-ndepărtarea
Şi mii de lupi şi mii de corbi
De-a valma să-nspăimânte zarea.
Silit-au codri mari să mugă
Şi-n turn, de unde-i supăra
Al clopotelor cânt de rugă,
Trăsniră, şi-un potop era
Urgia ce-au făcut-o-n fugă.
Cu ei o noapte-nfricoşată
Ca iadul peste văi trecu:
Dar însăşi parcă-nspăimântată
De-atâta spaimă ce făcu,
De-abia veni, pierind deodată.
S-a dus cum a venit. Departe
Spre-adâncul orizont s-a dus
Şi spaime-acum pe-acolo-mparte.
Şi iar s-a luminat pe sus
Şi râde soarele lui marte!
(Furtuna primăverii)
…acel Dumnezeu
ce lasa pe al nostru pamant
sa creasca atata urgie,
acela nu poate sa fie
nici mare, nici tare, nici sfant.
Multe bunuri are omul;
dar virtutea cea mai mare
e sa nu se tina mandru cu virtutile ce are.
George Cosbuc, 20 sept. 1866 – 9 mai 1918, unul dintre cei mai mari poeti romani, publicist si autor de manuale didactice, traducator al unor opere de seama ale literaturii universale: Divina Comedie, Odiseea, Eneida, Sacontála, etc. A trait 52 de ani.
S-a născut la Hordou, azi Coşbuc, jud. Bistriţa-Năsăud, fiind al optulea dintre cei 14 copii ai preotului greco-catolic Sebastian Coșbuc și ai Mariei, fiica preotului greco-catolic Avacum din Telciu.
Copilăria și-a petrecut-o în satul natal Hordou, în orizontul mitic al lumii rurale, în tovărășia basmelor povestite de mama sa. Primele noțiuni despre învățătură le-a primit de la țăranul Ion Guriță, dintr-un sat vecin, despre care Maria Coșbuc auzise „că știe povești”. De la bătrânul diac (cântăreț la biserică) Tănăsucă Mocodean, George Coșbuc a învațat să citească încă de la vârsta de cinci ani.
Poetul și-a început studiile la școala primară confesională greco-catolică din Hordou, în toamna anului 1871, pe care, din motive de sănătate, le întrerupe după clasa I. Din toamna anului 1873, pentru clasele a II-a și a III-a, urmează cursurile școlii triviale (confesionale, greco-catolice) din Telciu, cea mai mare comună de pe Valea Sălăuții, învățând germana cu unchiul său Ion Ionașcu, directorul școlii. În clasa a IV-a (1875), se află la Școala Normală din Năsăud, pe care o absolvă pe data de 21 iunie 1876.
În toamna aceluiași an, George Coșbuc s-a înscris în clasa I a Gimnaziului fundațional greco-catolic din Năsăud, perioadă de când datează și primele contacte cu operele literaturii române și universale, precum Nikolaus Lenau, Heinrich Heine, Adalbert von Chamisso, Gottfried August Bürger și alții. La Gimnaziul superior (liceul, astăzi colegiu național) din Năsăud predau profesori cu o pregătire serioasă, unde se punea accent pe studiul limbilor și al literaturilor clasice, astfel tânărul Coșbuc formându-și aici o temeinică bază pentru cultura sa.
A făcut studii de filosofie şi literatură la Universitatea din Cluj.
A fost mai întâi redactor la Tribuna (1884, Sibiu), apoi şef de birou şi referendar la Biroul de Control al activităţii extraşcolare din Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii, Bucureşti.
A întemeiat şi condus în colaborare diverse publicaţii: Vatra (cu I.L. Caragiale şi I. Slavici, 1894), Sămănătorul (1901, cu Al. Vlahuţă), Viaţa literară (1906) ş.a.
Poezia sa, de factură neoclasică şi folclorică, în linia tradiţionalismului românesc, evocă universul rural în momentele majore ale ciclului vieţii: Draga mamei, baladă, 1866; Fulger, poveste în versuri, 1877; Blestem de mamă, 1885; Fata craiului din cetini, 1886; Balade şi idile, 1893; Fire de tort, 1896, precum şi episoade ale Războiului de Independenţă: Cântece de vitejie, 1904. A scris: Balade, 1913, parodii.
A tradus Dante, Divina Comedie, 1924–1932, publicată postum; Odiseea lui Homer, Eneida lui Virgiliu, Premiul Academiei; Byron – Mazeppa, 1896; Kalidāssa – Sakuntala, 1897; Mahabharata şi Rāmāyana, 1897 ş.a.
Ca opţiune politică a fost monarhist: Povestea unei coroane de oţel, 1899, roman.
Membru al Academiei Române (1916).
Opere principale:
– volumele de versuri: Balade și idile, 1893; Fire de tort,1896; Ziarul unui pierde-vară, 1902; Cântece de vitejie, 1904.