O mare blandete sufleteasca, iata darul pe care natura marturiseste ca l-a facut omenirii, dandu-i lacrimile.
Cand natura ne-a dat lacrimi, semn a fost si marturie
ca ne-a semanat in inimi bunatate, duiosie,
chintesenta de simtire dintre toate cate-avem.
M-ai intrebat candva de sfarsitul lumii si nu stiam ce sa-ti spun. Şi ai plecat inghesuita de sentimente la coltul unei intamplari inevitabile. Ştiam ca nu are nici un rost sa privesti lacrimile cerului pe fetele noastre, si nici fulgerele ce ne brazdau sperantele sau tunetele inimilor care incercau sa sfarme Clipa. Te-ai speriat de furtuna aceea sentimentala si ai tresarit incercand sa te reintorci calcand pe aceleasi flacari arzatoare din privirile iubirii noastre de altadata, nestiind ca acum te vor arde, fiindca era cu adevarat sfarsitul lumii…
Sa inteleg ca iarna va aduce doar putin frig in necuvintele noastre care sunt spuse mult mai apasat decat orice vorbe? Nu cred fiindca e anotimpul gerurilor extreme, cand totul e inghetat inclusiv privirile noastre. Şi atunci ne vom desparti la fel de accidental cum ne-am intalnit sau lacrimile noastre inghetate se vor sparge pe asfaltul negru al gandurilor despre o iubire trecatoare care se credea eterna in adancurile sufletelor noastre?
A iubi inseamna a inceta sa traiesti pentru tine, a face ca toate sentimentele omenesti, teama, speranta, durerea, bucuria, placerea sa nu depinda decat de o singura fiinta; inseamna a te cufunda in infinit, a nu gasi nici o limita simtirii, a-ti inchina viata unei fiinte in asa fel incat sa nu traiesti si sa nu gandesti decat pentru a o face fericita; a turna maretie in injosire, a gasi alinare in lacrimi indurerate, placere in suferinta si suferinta in placere; adica a intruni in sine toate contradictiile.
Trebuie sa ai o inima mare pentru a varsa lacrimi. Izvorul fluviilor mari se gaseste in varful muntilor care se invecineaza cu cerul.
Natura, care ne-a dat lacrimile, declara ca ea harazeste neamului omenesc inimi duioase; aceasta este partea cea mai buna a sensibilitatii noastre.
Humano generi dare se natura fatetur
Quae lacrimas dedit; haec nostra pars optima sensus.
(Juvenalis, Satirae)
Cine ar putea sa-si tina lacrimile, in timp ce povesteste asemenea grozavii?
Quis talia fando… temperet a lacrimis.