O, Zeita a Norocului, desarta e puterea ta divina, cand ni-e data intelepciunea. Noi, da, numai noi te facem, prin dorinte nesabuite, Zeita-atotstapanitoare si te asezam in ceruri.
Unica noblete nu-i sub cer decat virtutea.
O mare blandete sufleteasca, iata darul pe care natura marturiseste ca l-a facut omenirii, dandu-i lacrimile.
Fericita intelepciune ne-a dezbracat incet, incet, de foarte multe vicii si greseli: si ea cea dintai ne invata pe toti ceea ce este bine.
Omul cuminte pune hotar chiar si in lucrurile cinstite.