Mi-a răsărit în suflet dorul
Ca o plăpândă floare-albastră,
Şi-ntr-un amurg de seară dulce
A înflorit iubirea noastră, –
Dar tu te-ai îngrijit, iubito,
Mai mult de floare, ca de glastră…
În taina nopţilor tăcute,
Când clipele se pierd mai greu,
Eu am hrănit cu lacrimi floarea
Ce-ntinerind creştea mereu,
Dar azi chemând uitarea sfântă
Smulg floarea sufletului meu.
(Mi-a răsărit în suflet dorul…)
Şi iar mi-e sufletul la tine
Atât de-ntreg,
Atât de tot,
Că-mi sorb o lacrimă şi-mi pare
Că cere,
Mângâie,
Şi doare,
De parcă tu ai plâns-o-n mine,
De parcă ţi-am venit de tot…
Aşa! dă-mi mâinile-amândouă,
Şi ochii amândoi mi-i dă,
Deschişi adânc
Şi mult
Şi-aproape
Pân-vom închide-o sub pleoape
Aceeaşi stea topită-n două
De mult ce ia
De mult ce dă…
Şi cale gândului se-nchide
Doar lacrimile văd şi cer…
Şi nu mai am nici ochi,
Nici gură…
Pe valul mării ce mă fură
Privirile nu-şi pot deschide
Decât fereastra dinspre cer…
(Şi iar mi-i sufletul la tine…)
Vântul trece lin, uşor
Printre arbori şi deodată
C-un parfum îmbătător
S-a umplut pădurea toată.
Florile din jur se-ntreabă:
– Poate vine-n ospeţie
Vreo zeiţă de la îngeri?
Să ne-mbete, cine ştie?
– Nu, răspunde-nfumurată,
Îndreptând capul spre soare
Floarea care printre flori,
Este-n codru cea mai mare.
Nu e alta-aici ca mine
O zeiţă sunt doar eu!
– Ah, îi zice atunci pădurea,
Ai miros urât şi greu.
Eşti tu mare, eşti ghimpoasă,
Dar zeiţă-i altă floare
Uite-o colo subţirică,
Gingaşă, fermecătoare.
Stă cuminte, stă în umbră,
Aplecată spre pământ,
Lacrimi albe, mici, rotunde,
Clopoţei de-argint în vânt…
Ea e floarea, ea-i zeiţa,
A-nflorit întâia oară.
Ne-a adus parfum ceresc
Şi-i vom zice… Lăcrămioară.
(Lăcrămioara)
Domol răsună ploaia-n geamuri,
Cu-același ritm melodic și egal,
Cu miros cald și umed de pe lanuri;
Cu lungi tristeți de toamnă și caval –
O fină pânză de argint
Se țese luminoasă și lichidă
Din cerul trist și palid spre pământ,
Învăluindu-l ca-ntr-o crisalidă;
Pe flori înviorate și pe-alei
S-au risipit șirag de nestimate
Atâția stropi nepângăriți și grei,
Cu străluciri de grele diamante.
Aș vrea aceste lacrimi lucitoare,
Pășind cu glezne goale prin verdeață,
Să le culeg în poală răbdătoare
Și-n dar să ți le-aduc de dimineață.
(Ploaie)
Ardeau ca nişte facle vii,
În vârf de firave tulpini.
Îşi înălţau râzând zglobii
Obrazul roşu dintre spini.
I-am adunat cu mâini avare,
Am rătăcit în seara blândă,
Umplându-mi braţele de floare
Învăpăiată şi plăpândă.
Şi m-am întors într-un târziu,
Departe câmpul rămânea,
Atât de singur şi pustiu
În urma mea.
Dar când acasă-am încercat
Să-i strâng într-un aprins buchet,
Toţi macii mei s-au scuturat
Ca nişte lacrimi pe parchet.
(Macii)
Barbatul este cea mai elevata dintre creaturi. Femeia este cel mai sublim ideal.
Dumnezeu a facut pentru barbat un tron, pentru femeie un altar.
Tronul exalta, altarul sfinteste.
Barbatul este creierul, femeia este inima.
Creierul primeste lumina, inima primeste iubire. Lumina fecundeaza, iubirea reinvie.
Barbatul este puternic prin ratiune, femeia este invincibila prin lacrimi.
Ratiunea convinge, lacrimile induioseaza sufletul.
Barbatul este capabil de eroism, femeia – de orice sacrificiu.
Eroismul innobileaza, sacrificiul aduce sublimul.
Barbatul are suprematia, femeia are intuitia.
Suprematia semnifica forta, intuitia reprezinta dreptatea.
Barbatul este un geniu, femeia este un inger.
Geniul este incomensurabil, ingerul este inefabil.
Aspiratia barbatului este catre gloria suprema, aspiratia femeii este indreptata catre virtutea desavarsita.
Gloria face totul maret, virtutea face totul divin.
Barbatul este un cod, femeia este evanghelia.
Codul corijeaza, evanghelia ne face perfecti.
Barbatul gandeste, femeia intuieste.
A gandi inseamna a avea creier superior.
A intui, simtind, inseamna a avea in frunte o aureola.
Barbatul este un ocean, femeia este un lac.
Oceanul are o perla care il impodobeste, lacul, poezia care-l lumineaza.
Barbatul este un vultur care zboara, femeia – o privighetoare ce canta.
A zbura inseamna a domina spatiul, a canta inseamna a cuceri sufletul.
Barbatul este un templu, femeia este sanctuarul.
In fata templului ne descoperim, in fata sanctuarului ingenunchem.
Barbatul este plasat acolo unde se sfarseste pamantul, femeia, acolo unde incepe cerul.
(Barbatul si femeia)
În om se strâng vorbe nerostite, gânduri cărora nici n-ai şti să le dai un nume, lacrimi neplânse la vremea lor, care deodată vin ca o apă umflată de ploaie, revărsată peste mal.
Da, copilaria e si ea copil. Printre lacrimi, a vazut un sufletel cu bratele intinse spre ea si a zambit din nou. Pe urma si-a sters ochii si a alergat spre el. L-a cuprins in brate si a ras… un suflet mic are nevoie de lumina si lumina e in rasul copilariei. Si din nou a zburdat c-un copil, si l-a mangaiat si l-a adormit in soapte usoare si l-a desteptat cu cantece tesute pe raze de soare. Copilul s-a facut mare… urechile lui n-au mai auzit vorbe de basm si, ca-n basm, cantecele prietenului nu mai erau lumina in sufletul lui. Viata ii acoperea si sufletul si urechile ca sa-l smulga mai usor. Copilaria a plans din nou. Dar copilaria e totdeauna mica si un copil, dupa ce plange, rade iar…
(Însemnările mele)