Cele mai convingătoare argumente pe care trebuie să le avem în vedere mereu să fie acestea două: primul constă în faptul că lucrurile însele nu atrag sufletul, ele se găsesc în afara lui, iar înclinaţiile noastre se petrec exclusiv din pricina închipuirii noastre lăuntrice. Iar al doilea e acela că tot ceea ce vezi se schimbă atât de repede, încât încetează pe loc să existe. La câte schimbări nu eşti tu însuţi martor – să te gândeşti în permanenţă la asta. Lumea e schimbare, viaţa e senzaţie.
Simplitatea e cel mai dificil lucru din lume; ea e limita finală a experienţei şi efortul final al geniului.
Imaginează-ţi ce plictisitoare ar fi viaţa dacă toţi am fi la fel. Ideea mea despre o lume perfectă este aceea în care apreciem diferenţele dintre noi: scund, înalt; democrat, republican; albi sau negri – o lume în care toţi suntem egali, dar cu siguranţă nu suntem la fel.
Oamenii nu par sa-si dea seama ca opinia lor despre lume este o marturie a caracterului lor.
Lumea se misca atat de repede astazi incat cel care spune ca un lucru nu poate fi facut este in general intrerupt de cineva care face acel lucru.
As trai mai degraba intr-o lume unde viata mea sa fie inconjurata de mister, decat intr-o lume atat de mica incat mintea mea sa o poata intelege.
Iată c-a început să cadă
Lin, încet prima zăpadă,
Eu alerg, alerg pe-afară
Căci o văd întâia oară.
N-am ştiut că sunt pe lume
Flori atât de dulci şi moi.
Îngerii din cer presară
Vrajă albă peste noi.
(Primăvara)
Lumina ce-o simt
navalindu-mi in piept cand te vad,
oare nu e un strop din lumina
creata in ziua dintai,
din lumina aceea-nsetata adanc de viata?
Nimicul zacea-n agonie,
cand singur plutea-n intuneric si dat-a
un semn Nepatrunsul:
“Sa fie lumina!”
O mare
si-un vifor nebun de lumina
facutu-s-a-n clipa:
o sete era de pacate, de doruri, de-avanturi, de patimi,
o sete de lume si soare.
Dar unde-a pierit orbitoarea
lumina de-atunci – cine stie?
Lumina, ce-o simt navalindu-mi
in piept cand te vad – minunato,
e poate ca ultimul strop
din lumina creata in ziua dintai.
(Lumina)
Adu-mi apusul de soare-ntr-o cupă,
Socoate cănile din zori – şi după
Să-mi spui cu Rouă câte-s pline,
Şi dimineaţa cât se-ntinde –
Când doarme ţesătoarea – cine
Mai ţese pânzele senine!
Şi scrie-mi câte note ai simţit
În extazul Prihorului ameţit
În ramul plin de uimire nouă –
Ţestoasa câte plimbări a făcut –
Albina câte potire a băut,
La marea Orgie cu rouă!
Bolta curcubeului de cine e dusă
Şi cine mână zarea supusă
Cu nuiele subţiri de Azur?
Degetele cui sunt stalactite –
Salbele nopţii de cine-s socotite
De nu s-a pierdut vreuna-mprejur?
Şi cine a clădit Căscioara Albă, cine
A zăvorât ferestrele atât de bine
Ca spiritu-mi să nu pătrundă în larg?
Cine-ntr-o zi de gală anume
Îmi va deschide dincolo de lume
Şi voi lăsa zorzoanele în prag?
(traducere de Ileana Mihai-Ştefănescu)