Totuşi, oamenii inteligenţi tocmai de aceea sunt inteligenţi ca să priceapă şi să deznoade lucrurile încâlcite.
(Maestrul și Margareta)
Ce să-i faci, cel care iubeşte trebuie să împartă soarta celui pe care îl iubeşte.
(Maestrul și Margareta)
Pe mine mă uimise atunci nu atât frumuseţea ei, cât singurătatea cu totul neobişnuită, nemaivăzută, ce i se citea în ochi.
(Maestrul și Margareta)
M-a privit mirată, iar eu mi-am dat seama deodată că iubisem toată viaţa mea această femeie!
(Maestrul și Margareta)
Aşadar, ea îmi spuse că ieşise în ziua aceea din casă, cu flori galbene în braţe, ca eu, în sfârşit, s-o găsesc, şi că, dacă nu ne-am fi întâlnit, s-ar fi otrăvit, pentru că viaţa-i era pustie. Da, dragostea ne lovise fulgerător, am înţeles acest lucru chiar în aceeaşi zi, chiar peste un ceas, când ne-am pomenit, fără să ne dăm seama, lângă zidul Kremlinului, pe chei. Stăteam de vorbă, ca şi cum nu ne-am fi despărţit decât ieri, parcă ne cunoşteam de ani şi ani.
(Maestrul și Margareta)
Scoţând din sertarul mesei caietele cu romanul scris de mână şi exemplarele dactilografiate, am început să le ard. E o treabă foarte grea, fiindcă hârtia scrisă arde anevoie.
(Maestrul și Margareta)
Omenirea iubeşte banii, din orice ar fi făcuţi: din piele, hârtie, bronz sau aur. Oamenii sunt uşuratici… ce să-i faci… uneori şi mila bate la poarta inimii lor… oameni obişnuiţi…
(Maestrul și Margareta)
Singurul lucru pe care l-a spus e că printre viciile omeneşti, unul dintre cele mai grave, el consideră a fi laşitatea.
(Maestrul și Margareta)
Dragostea răsărise în calea noastră, aşa cum din pământ răsare într-o ulicioară un ucigaş — ne lovi pe amândoi deodată! Astfel loveşte fulgerul, şi tot aşa pumnalul! De altminteri, ea, mai târziu, susţinea că lucrurile nu stau aşa, că ne iubeam de mult, de când lumea, fără să ne cunoaştem, fără să ne fi văzut vreodată…
(Maestrul și Margareta)