Stiintele au doua extremitati care se ating. Prima este pura ignoranta in care se afla toti oamenii la nastere; cealalta, este aceea la care ajung mintile cele mai luminate, care, dupa ce au parcurs tot ceea ce oamenii pot sti, isi dau seama ca nu stiu nimic si se gasesc iar in starea de nestiinta initiala. Dar aceasta este o ignoranta savanta, care-si da seama de ea. Cei ce au iesit din ignoranta naturala si n-au putut ajunge la cealalta au oarecare spoiala din aceasta stiinta suficienta si fac pe invatatii. Acestia tulbura lumea si judeca lucrurile mai rau decat ceilalti. Poporul si invatatii alcatuiesc adevarata lume; ceilalti o dispretuiesc si sunt dispretuiti la randul lor.
Pe masura ce efortul omenesc micsoreaza cantitatea de nestiinta care, timp de secole, a stat la baza credintei umane in Dumnezeu, rolul divinitatii scade in mod inevitabil.
E un timp in viata fiecarui om cand ajunge la convingerea ca invidia nu-i altceva decat nestiinta, ca imitatia e sinucidere, ca de bine, de rau, e dator sa fie el insusi.
Nu izbuteste nimeni lucruri mai mari decat puterea lui:
iti spune dreapta judecata, ce-i cu putinta si ce nu-i.
Asa-s poruncile naturii, asa e legea omeneasca;
sa nu incerce nestiinta ce nu-i e dat sa-ndeplineasca.