Originea constiintei: oare constiinta nu a aparut ca o autoconfesiune a unui defect pe care ne e rusine sau frica sa-l declaram social? Se stie ca societatea inseamna represiune si constrangere la respectarea anumitor valori. Dar oamenii au pacate: abateri de la morala, insuficiente fiziologice, decaderi intime, momente abjecte de umilinta, de oroare. Toate emotiile tind la expansiune. Dar aceste vicii sau insuficiente nu pot fi spuse nici celui mai bun prieten. Cu cine sa vorbim de ele, fiindca nu suntem siguri de comprehensiunea completa, indiscutabila, a nimanui. Exista un singur prieten, care tolereaza totul, care intelege si ne justifica. Acela suntem noi insine. A inceput atunci discutia cu acel excelent prieten care suntem pentru noi. Lui ii putem face orice confesiune: putem fi siguri ca nu va spune nimanui nimic, ca nu va trada secretul. Constiinta e autoconfidentă.
E o mare diferenta intre un om care da prea multe argumente si un om inzestrat cu ratiune. Acesta din urma tace adeseori, pe cand celalalt nu tace o clipa.
Cand simtim remuscari pentru o fapta rea, nu durerea nemarginita a altora este aceea care ne displace, ci neplacerea pe care o simtim noi insine.
Închideți-vă bibliotecile, dacă vreți, dar pe libertatea de conștiință, nu veți putea pune nici poartă, nici lacăt, nici zăvor.
(O cameră proprie)
© CCC
Nu exista probabil, in intreaga specie umana, doi indivizi care sa aiba o oarecare asemanare apropiata. Cum ar fi deci posibil ca doi oameni sa aiba un acelasi gust sau aceleasi notiuni ale adevarului, binelui si frumosului?