Un vers frumos e ca un arcus purtat pe fibrele noastre sonore. Nu sunt gandurile lui, ci propriile noastre ganduri, pe care poetul le face sa cante in noi. Cand ne vorbeste de o femeie pe care a iubit-o, el ne trezeste delicios de dulce in suflete iubirile si durerile noastre trecute. Poetul e un evocator. Cand il intelegem, suntem tot atat de poeti ca dansul. Toti cati suntem, purtam in noi cate un exemplar din fiecare din poetii nostri, pe care nimeni nu-l cunoaste, si care va disparea pentru totdeauna, odata cu toate variantele lui, cand vom inceta sa mai simtim. Si credeti oare, ca am iubi intr-atata pe liricii nostri daca ne-ar vorbi despre altceva, decat despre noi?
Viciile unui popor sunt ascunse totdeauna in adancul legislatiei sale.
E mult mai usor sa promiti fericirea decat sa o dai.
Nu iubim cu adevarat decat atunci cand iubim fara motive.
Nimic nu e mai putin cunoscut decat tocmai ce ar trebui toata lumea sa cunoasca: Legea.
Infinit mai puternice decat ratiunea si stiinta sunt ignoranta si nebunia.
Intoleranta exista de cand lumea. Nu cunosc religie care sa nu-si fi avut fanaticii ei. Sufletul omenesc e facut sa adore. Totul ni se pare infinit de bun in ceea ce iubim, si ne maniem strasnic, cand ni se arata defectele idolilor nostri. Cu mare greutate oamenii izbutesc sa puna un pic de spirit critic in cercetarea convingerilor si a izvoarelor credintei lor. De altfel, e si drept ca daca ne-am uita cu lupa la principii n-am mai crede niciodata.
Dispretuiesc pe aceia care nu nadajduiesc si nu cred in nimic.
O fapta-n sine nu dovedeste nimic. Gramada faptelor, in schimb, totalitatea, greutatea lor alcatuiesc valoarea unei fiinte umane.
Cand se spune ca viata e buna si cand se spune ca este rea, spunem lucruri fara nici o noima. De fapt, trebuie sa spunem ca e si buna si rea in acelasi timp, fiindca numai prin ea putem sa ne dam seama de ce este bunul si ce este raul. Adevarul adevarat este ca viata este delicioasa, oribila, incantatoare, abjecta si dulce, si amara, si ca ea e totul pe pamant.
De obicei, catalogam ca primejdiosi pe cei care au spiritul altfel turnat decat al nostru si ca imorali pe cei care n-au morala noastra. Categorisim apoi ca sceptici pe cei care nu impartasesc propriile noastre iluzii, fara sa ne intrebam macar daca nu cumva au altceva in locul lor.
Cu cat ma gandesc mai mult la viata omeneasca cu atat sunt mai convins ca trebuie sa-i dam Mila si Ironia ca martori si ca judecatori, asa precum egiptenii chemau asupra mortilor lor pe zeita Isis si pe Mephtis. Ironia si Mila sunt doua sfetnice minunate; una zambind, ne face viata amabila; cealalta, care plange, ne-o face sacra. Ironia pe care o invoc eu nu este cruda. Ea nu-si bate joc nici de iubire, nici de frumusete. E blanda si binevoitoare. Rasul ei potoleste mania si tot ea ne invata sa glumim pe seama railor si a prostilor, pe care, fara ea, am putea avea slabiciunea sa-i uram.
Ca moartea ne face sa pierim in intregime e tot ce se poate. Nu sunt eu acela care o sa va contrazic. In cazul acesta insa n-avem de ce sa ne temem de dansa. Sunt, ea nu este; este, eu nu mai sunt. Dar daca, lovindu-ne, ne lasa totusi sa subzistam, fiti siguri atunci ca ne vom regasi pe lumea cealalta aidoma la fel cum am fost aici pe pamant. Amarnica pacaleala. Parca anume facuta sa ne strice de mai inainte toate notiunile noastre despre noi si despre iad. Ea ne rapeste orice speranta, fiindca tot ceea ce omul doreste mai mult e sa fie altul decat ce a fost. Visul asta ne e mereu interzis.
Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.