Munca ii e prielnica omului. Il scoate din propria-i viata, ii intoarce privirile de la sine, il impiedica sa-l cerceteze pe acel altul care-i el si care-i face ingrozitoare singuratatea. E un leac al eticii si al esteticii. Munca mai are nepretuitul dar de a ne mangaia desertaciunea, de a amagi neputinta si de a ne insufla speranta intr-o intamplare fericita. Ne inchipuim ca prin ea ne inraurim soarta. Pentru ca nu pricepem legaturile firesti, care ne inlantuie propria sfortare de mecanica universala, ni se pare ca sfortarea aceasta e indreptata spre al nostru folos, impotriva restului. Munca ne da iluzia vointei, a fortei si a independentei. Ne indumnezeieste in ochii proprii. Face din noi, sub propria-ne privire, eroi, genii, demoni, demiurgi, zei, Dumnezeu.
Cum pretindem de la vointa, din care izvorasc faptele, un caracter, asa pretindem si de la inteligenta, din care izvorasc gandurile, un caracter. Uneori, intalnim spirite foarte inteligente, dar fara caracter intelectual.
Stim ca viata e scurta si ca s-o prelungim punem intr-insa amintirea vremurilor care nu mai sunt. Am pierdut nadejdea in nemurirea fiintei omenesti si, ca sa ne consolam de credinta asta moarta, n-avem decat visul unei alte imortalitati, insesizabila, difuza, neputand fi gustata decat cu anticipatie, si care, de altfel, nu e ingaduita decat la foarte putini dintre noi: imortalitatea sufletelor in memoria oamenilor.
Nu te poti astepta la nimic bun de la tinerii care isi marturisesc greselile, se caiesc, apoi o iau de la capat. Oamenii de caracter nu-si marturisesc greselile decat lor insisi si se pedepsesc tot singuri.
Un barbat e cu adevarat tare numai atunci cand isi marturiseste slabiciunea.
(Pielea de sagri)
Femeia face lumea. Ea e suverana: nimic nu se face decat prin ea si pentru ea.
Pentru un cunoscator de oameni, fiecare om se reduce la trei-patru trasaturi principale, ce se exprima in intregime in cinci-sase actiuni semnificative; restul e derivat si indiferent.
Numai dorinta da nastere suferintei... a dori inseamna a suferi.
Conditiile de viata formeaza caracterele, caci caracterul nu e altceva decat totalul sentimentelor obisnuite care se nasc din starea noastra zilnica. Ocupatiile si obiceiurile noastre sunt un fel de temperatura morala care ne intareste si ne inalta sufletul sau il slabeste, si-l face sa se tarasca.
Cand trecem de la un sentiment la altul, o facem de obicei fara sa stim de ce, manati de cele mai usoare pricini; sufletul e schimbator si de zece ori pe zi acelasi om se dezminte si nu se mai recunoaste. Gresim cand ne inchipuim ca un erou e intotdeauna eroic, iar un poltron, intotdeauna las. Insusirile si defectele noastre nu sunt stari sufletesti continue, ci foarte frecvente; iar caracterul nostru e ceea ce suntem cea mai mare parte din vreme.
Ce este caracterul, decat determinarea creata de un incident, ce este un incident, decat ilustrarea caracterului?