Citate de Anatole France

Nimic nu e mai greu decat sa judeci dintr-un punct de vedere cu totul diferit de cel din care privesti.

Intr-o lume plina de oameni slabi, firavi, nestiutori, nu va mai exista pe lume frumusete.

Nu-i aprobam pe altii decat pe temeiul asemanarilor pe care ne dam seama ca le au cu noi insine. Si se pare ca a pretui pe cineva inseamna a-l egala cu tine.

Orice idee falsa e primejdioasa.

Lucrurile sunt dupa felul aceluia care le are; bune pentru cine stie sa se foloseasca de ele, rele pentru acela care le da o proasta intrebuintare.

Omul crede mai repede ceea ce vrea sa fie adevarat.

Toate schimbarile, chiar cele mai dorite, au melancolia lor. © CCC

Din slabiciune, oricine se socoate cu mintea lui, un centru-n univers.

Singur spiritul e in stare sa cunoasca o fericire deplina.

La crainicul de rele vesti, te uiti urat.

Nimanui nu-i poate fi neplacuta propria sa infatisare; omul cel mai urat, ca si cel mai frumos, are dreptul sa se bucure de felul in care arata. Iar pentru ca bunavointa infrumuseteaza, si oricine se priveste in oglinda cu bunavointa, se poate afirma ca oricine e ingaduitor fata de el.

Munca ii e prielnica omului. Il scoate din propria-i viata, ii intoarce privirile de la sine, il impiedica sa-l cerceteze pe acel altul care-i el si care-i face ingrozitoare singuratatea. E un leac al eticii si al esteticii. Munca mai are nepretuitul dar de a ne mangaia desertaciunea, de a amagi neputinta si de a ne insufla speranta intr-o intamplare fericita. Ne inchipuim ca prin ea ne inraurim soarta. Pentru ca nu pricepem legaturile firesti, care ne inlantuie propria sfortare de mecanica universala, ni se pare ca sfortarea aceasta e indreptata spre al nostru folos, impotriva restului. Munca ne da iluzia vointei, a fortei si a independentei. Ne indumnezeieste in ochii proprii. Face din noi, sub propria-ne privire, eroi, genii, demoni, demiurgi, zei, Dumnezeu.

Cu cat ma gandesc mai mult la viata omeneasca cu atat sunt mai convins ca trebuie sa-i dam Mila si Ironia ca martori  si ca judecatori, asa precum egiptenii chemau asupra mortilor lor pe zeita Isis si pe Mephtis. Ironia si Mila sunt doua sfetnice minunate; una zambind, ne face viata amabila; cealalta, care plange, ne-o face sacra. Ironia pe care o invoc eu nu este cruda. Ea nu-si bate joc nici de iubire, nici de frumusete. E blanda si binevoitoare. Rasul ei potoleste mania si tot ea ne invata sa glumim pe seama railor si a prostilor, pe care, fara ea, am putea avea slabiciunea sa-i uram.

Exista un principiu: sa judeci omul dupa fapta.

Intoleranta exista de cand lumea. Nu cunosc religie care sa nu-si fi avut fanaticii ei. Sufletul omenesc e facut sa adore. Totul ni se pare infinit de bun in ceea ce iubim, si ne maniem strasnic, cand ni se arata defectele idolilor nostri. Cu mare greutate oamenii izbutesc sa puna un pic de spirit critic in cercetarea convingerilor si a izvoarelor credintei lor. De altfel, e si drept ca daca ne-am uita cu lupa la principii n-am mai crede niciodata.

Daca am cunoaste toate tainele universului, am cadea indata intr-un plictis enorm.

Trebuie sa inveti sa vezi. De vrei sa cunosti bine un lucru, nu te multumi doar cu marturia propriilor tai ochi: cere ajutorul catorva perechi de ochi straini…fiecare om are un fel al lui de a vedea lucrurile, si nu-i in stare sa cuprinda intregul adevar.

Poezia nu-i alta decat o revarsare fireasca a inimii.

Singurele opere durabile sunt operele de circumstanta. Si la drept vorbind, nici nu exista altceva decat opere de circumstanta, fiindca toate depind de locul si de modul in care au fost create. E cu neputinta sa le intelegem si sa le iubim cu dragoste inteligenta daca nu cunoastem timpul, locul si circumstantele originii lor.

Vremea, in scurgerea ei, raneste sau ucide sentimentele cele mai aprinse si cele mai gingase. Slabeste admiratia, luandu-i hrana ei de capetenie: surpriza si mirarea; distruge iubirea si nebuniile ei divine, clatina credinta si speranta, despoaie toate nevinovatiile.