Citate de Anatole France

Nici cupele de-argint nu-mi plac, Nici auritele pocale, Ci dintre toate cel mai drag Îmi e căuşul palmei tale. (Vor trece ani)

Munca ii e prielnica omului. Il scoate din propria-i viata, ii intoarce privirile de la sine, il impiedica sa-l cerceteze pe acel altul care-i el si care-i face ingrozitoare singuratatea. E un leac al eticii si al esteticii. Munca mai are nepretuitul dar de a ne mangaia desertaciunea, de a amagi neputinta si de a ne insufla speranta intr-o intamplare fericita. Ne inchipuim ca prin ea ne inraurim soarta. Pentru ca nu pricepem legaturile firesti, care ne inlantuie propria sfortare de mecanica universala, ni se pare ca sfortarea aceasta e indreptata spre al nostru folos, impotriva restului. Munca ne da iluzia vointei, a fortei si a independentei. Ne indumnezeieste in ochii proprii. Face din noi, sub propria-ne privire, eroi, genii, demoni, demiurgi, zei, Dumnezeu.

Este timpul sa se reaprinda stelele. Pentru a se dovedi “francez adevarat”, Apollinaire se inroleaza in armata in 1914. Repartizat in Regimentul 96 Infanterie, este ranit grav la cap de o schija de obuz, pe 17 martie 1916, fiind supus unei trepanatii craniene. In timp ce era in convalescenta, a scris piesa Mamelele lui Tiresias din care este extras acest citat: “Il est grand temps de rallumer les étoiles”. Este de la sine inteles cum cineva care a vazut ororile Primului Razboi Mondial, din transee, sa doreasca sa redestepte ceea ce a fost frumos in lume pana atunci: “Este timpul sa se reaprinda stelele…”. © CCC

Timpul... el fiecarui lucru ii dezvaluie pana la urma cusururile ascunse si, fiind parinte al adevarului si judecator nepartinitor, stie sa dea sentinta dreapta de viata si de moarte tuturor lucrurilor.

Numai imbecilitatea orgolioasa poate sa-si inchipuie ca a produs o opera care traieste prin ea insasi. Cea mai buna dintre ele, n-are valoare decat prin raporturile ei cu viata. Cu cat surprind mai lesne raporturile astea, cu atat opera intereseaza mai mult.

Singurele opere durabile sunt operele de circumstanta. Si la drept vorbind, nici nu exista altceva decat opere de circumstanta, fiindca toate depind de locul si de modul in care au fost create. E cu neputinta sa le intelegem si sa le iubim cu dragoste inteligenta daca nu cunoastem timpul, locul si circumstantele originii lor.

Poezia nu-i alta decat o revarsare fireasca a inimii.

Un vers frumos e ca un arcus purtat pe fibrele noastre sonore. Nu sunt gandurile lui, ci propriile noastre ganduri, pe care poetul le face sa cante in noi. Cand ne vorbeste de o femeie pe care a iubit-o, el ne trezeste delicios de dulce in suflete iubirile si durerile noastre trecute. Poetul e un evocator. Cand il intelegem, suntem tot atat de poeti ca dansul. Toti cati suntem, purtam in noi cate un exemplar din fiecare din poetii nostri, pe care nimeni nu-l cunoaste, si care va disparea pentru totdeauna, odata cu toate variantele lui, cand vom inceta sa mai simtim. Si credeti oare, ca am iubi intr-atata pe liricii nostri daca ne-ar vorbi despre altceva, decat despre noi?

Cel inocent si cel frumos nu au alt dusman decat timpul.

Trecutul? Un vis retrospectiv. Viitorul? Un vis anticipat. Prezentul? O minciună între aceste două visuri.

Un lucru, mai ales, da farmec gandirii omenesti: incertitudinea. Un spirit care nu e mereu nelinistit, ma plictiseste sau ma irita.

Nu poti omori timpul fara a insulta eternitatea.

Orice idee falsa e primejdioasa.

Numai dorinta da nastere suferintei... a dori inseamna a suferi.

Timpul este substanța din care sunt făcut. (Anchete, 1946)

Anul viitor nu exista. Nu avem decat efemera clipa prezenta.

Iubirea isi gaseste in ea insasi tot scopul si toata multumirea.

Durerea… nimic mai bun ca sa-ti largeasca spiritul.

E penibil - cand nu esti un mare intelept - sa vezi ca viata continua si dupa tine si sa te simti tarat la fund de vesnica scurgere a lucrurilor. Greu ne resemnam sa nu fim sfarsitul definitiv al lucrurilor si ratiunea suprema a universului.

Nu poti uita ca timpul trece decat intrebuintandu-l.