Citate despre Timp

Există timp pentru munca si timp pentru dragoste. Nu mai există timp pentru nimic altceva. © CCC

Opreste trecerea! Stiu ca unde nu e moarte, nu e nici iubire - si totusi, te rog: opreste, Doamne, ceasornicul cu care ne masuri destramarea.

Una dintre cheile evidente și secrete ale acestei lumi în care trăim este că își petrece timpul într-un prezent etern care dispare mereu. Între un viitor care încă nu există și un trecut care deja nu mai există se strecoară o abstracţiune pură, un fel de vis imposibil. Este această absență plină de suspans pe care o numim prezent. Nimeni nu a trăit vreodată altundeva decât pe această graniță oscilantă dintre trecut și viitor. (Într-o zi voi pleca fără să fi spus totul) © CCC

Astăzi, am ajuns să nu mai fie aproapele nostru. Este departele nostru. Mă tem că, dacă nu vom gândi pozitiv legătura noastră cu aproapele, o să ajungem acolo unde a zis Nietzsche. Suntem în pericol să ne izolăm. Alienarea aceea, despre care s-a vorbit atâta vreme de la jumătatea secolului trecut, ne ameninţă pe toţi. Singura ieşire din asta este îndreptarea către aproapele nostru. În felul acesta îndeplineşti şi o poruncă Dumnezeiască şi realizezi şi o comuniune socială, fără de care lumea nu mai poate exista. “Să iertam tuturor”, cum zice Mântuitorul. E adevărat că e groaznic de greu, dar măcar nu-i face rău, bucură-te de bucuria lui sau îndurerează-te de durerea lui. Aşa se spune, că de durerea lui mai degrabă te îndurerezi, decât să te bucuri de bucuria lui.

…pot spune că m-am simțit o privilegiată. Am avut norocul (darul Proniei) să întâlnesc, în toate etapele vieții mele, oameni deosebiți, personalități, modele umane adevărate, demne de urmat.

În lumea familiei, domneau rânduieli vechi, cu vizite oarecum protocolare, cu onomastici sărbătorite ca adevărate recepţii, ca să nu mai vorbim de Paşte și Crăciun, când se strângea familia din toate unghiurile ţării. De politică nu se vorbea deloc… Lumea era mulţumită, se trăia fără griji, viaţa socială se desfăşura în armonie. (Convorbiri în cumpănă de Alexandru Deșliu)

Venirea lui Carol al II-lea a schimbat dintr-o dată climatul politic românesc. Pentru mine anii aceştia au coincis cu adolescenţa mea extrem de activă, până când boala m-a scos din circuitul existenţei normale. Dar în ţară nemulţumirile creşteau, începuse să se discute politică, opiniile se ciocneau tot mai acerb, până când regele a fost silit să abdice. (Convorbiri în cumpănă de Alexandru Deșliu)

Azi, pentru mine personal, pentru cei puţini rămaşi din generaţia mea, spectacolul lumii contemporane este dezarmant. Mă simt într-o mare nesiguranţă, pentru că toată tabla de valori în care am crezut s-a zguduit. N-aş vrea să spun că s-a şi prăbuşit. Suntem însă neliniştiţi, puţin nedumeriţi, suntem şi trişti; ceea ce se petrece pe planetă nu-ţi dă senzaţia unei liniştiri iminente. Ce se întâmplă acum seamănă cu perioada prăbuşirii Imperiului Roman, dar acele zguduiri erau provocate de venirea lui Iisus: era înlocuită o pseudospiritualitate cu spiritualitatea adevărată. Dar cine vine la noi astăzi? Ai zice că mai degrabă vine Antichristul, nu Mântuitorul. Nădăjduiesc ca omenirea să-şi revină din această clipă de orbire, care cam durează.

Pentru mine Vrancea este o „vatră, o „țară , una din acele fericite enclave care-şi păstrează peste secole şi chiar, poate, peste milenii înfățişarea neschimbată. Străjuite de cele mai multe ori de munți, ele stau neclintite în fața furtunilor şi a invaziilor de tot felul. De aceea Vrancea, ca şi Maramureşul de pildă, respiră o putere încă neirosită în înnoiri pripite, în supunere la presiuni exterioare menite să le schimbe rânduielile străvechi. Parcă şi peisajul are o frumusețe şi o demnitate aparte. La Soveja, odată, fermecată de înălțimea şi parfumul brazilor, am simțit nevoia să mă întind în iarbă ca să le văd vârfurile profilate pe cer. Mi-am înfipt mâinile în iarba parfumată de cimbrişor şi am privit cerul. Mă simțeam ca într-o altă lume, un om vechi într-o altă lume, mai aproape de natura nepoluată. Suiau în mine energii necunoscute, ca într-un Anteu Modern, revenit la sânul mamei Gea! Mă aflam în Vrancea bunicului meu, pe care am simțit-o întotdeauna a mea „cu neascunsă mândrie". Împlântată într-o istorie veche, după cum o arată cultura populară bogată şi originală, cu poeziile, legendele, obiceiurile, jocurile cu măşti, vatra aceasta care cântă încă pe strămoaşa Tudora Vrâncioaia şi pe „moșu Ştefan (Ştefan cel Mare), vatra aceasta a fost mândră şi harnică, cu oameni liberi, răzeşi mândri şi stăpâni pe bunurile lor. Vorbind despre viața sa, Simion Mehedinți, savantul geograf, scria despre sine „țăran pe care soarta l-a depărtat de viața sănătoasă a satului unde se născuse” (adică Soveja).

Timpul nu ne schimbă. Doar ne dezvăluie. © CCC

Din nefericire, ne rămâne un interval prea mic între timpul în care suntem tineri și acela în care suntem bătrâni. (Cugetări diverse)

Apoi războiul, care a coincis cu studenţia mea. Trebuie să mărturisesc că pe noi, cei tineri, prinşi în noutatea învăţământului universitar, războiul nu ne-a prea afectat. Viaţa studenţească a fost, totuşi, frumoasă. Aveam profesori de primă mărime şi la Drept, şi la Litere, citeam enorm la Biblioteca Facultăţii Carol I, mă pregăteam serios de examene. În acelaşi timp, participam la viaţa culturală a Bucureştiului care, în ciuda războiului, era foarte bogată… (Convorbiri în cumpănă de Alexandru Deșliu)

Foarte ciudat! Sunt împărţită între tot felul de gânduri, după direcţia pe care ar putea-o urma viaţa mea de acum încolo. La neputinţele fizice am şi fost supusă. Se şi vede. La cele intelectuale, hm! încă lucrurile, hî! merg destul de bine. La cele spirituale văd că se produc o sporire şi o intensificare. Nu pot să spun ciudată, pentru că dacă aş spune aşa, ar însemna că nu mi-e apropiată, mi-e foarte apropiată şi-mi dă o mare bucurie lăuntrică. Simt din ce în ce mai mult nevoia înălţării către Cele de Sus. Către patria noastră cea adevărată. Şi cu atât mai mult mă simt atrasă către Cele de Sus cu cât împrejurul nostru parcă apare sau se construieşte altă lume decât cea în care m-am născut şi am trăit. Este vorba de o lume secularizată, în care spiritul, din nefericire, e pe cale să dispară, intelectul este în pericol din pricina părăsirii cărţii, a lecturii; oamenii fiind tentaţi de televizor, şi ceea ce pe vremuri era considerat necuviincios sau, cum spunea Noica, «erau lucruri care nu se cădeau făcute», devin legiferate, atunci înţelegeţi că mi-e din ce în ce mai greu să trăiesc aici. Şi de aceea simt, probabil, nevoia acestui recul de natură spirituală.

Îmi amintesc ce spunea Sfântul Augustin: „Ce este timpul? Dacă nu mă întreabă nimeni, știu ce este. Dacă sunt întrebat, nu știu ce să răspund.” (Borges despre Borges. Convorbiri cu Borges la 80 de ani) © CCC

Timpurile se schimba si noi ne schimbam odata cu ele.

Orbii nu au noţiunea timpului şi nici lucrurile timpului nu le văd. (Aşteptîndu-l pe Godot)

Timpul în care trăim este un timp ciudat. Pretutindeni pe planetă doar disarmonie, lipsă de unitate, învrăjbire si mai cu seamă o tendinţă de secularizare cum n-a mai fost alta, promovată, parcă, de forțe oculte. În acest peisaj de desacralizare, Biserica Ortodoxă şi Romano-Catolică, citadelele creștine ce continuă Bizanţul și Roma, sunt supuse unor lungi şi insidioase atacuri, venind din numeroase direcţii. Mai întâi din partea prozelitismului sectelor neoprotestante, atac pe faţă, cu mijloace cunoscute, de natură în special financiară, materială. Apoi din partea mentalităților moştenite de la răposatele (dar nu de tot) doctrine marxiste şi comuniste, contestatoare de religie. Apar însă altele, de stranii şi variate tipuri. De pildă: o imagistică plină de monştri pe lângă care ai lui Bosch şi Goya sunt suportabili uşor. Filmele cu vampiri, extratereştri înfiorători, magicieni, sunt din ce în ce mai dese. Ba chiar cărți aparent fermecătoare, ca celebra Harry Potter, fac ocolul pământului, fascinând pe copii. De curând, la New York a fost construit, undeva, într-un spațiu larg, un dinozaur uriaş, care a dat de furcă poliției, din pricina unei mulțimi de tineri care veneau să-l adore (!) mărturisind că se simțeau Iăuntric excepțional în fața lui. Dar ce să mai zicem de literatura şi arta post-modemistă, care îşi defulează mâlurile până şi în blasfemii la adresa Creatorului şi a Celor Sfinte. lar un premiu Nobel acordat unei astfel de cărți blasfematoare, pune oarecare temei bănuielilor noastre. Şi în fața acestor fenomene ucigătoare de spirit, vrăjmaşe învățăturii Mântuitorului Hristos, care din dragoste s-a răstignit pentru noi, cele două Biserici surori ce au de făcut? Doar să se unească!!!

O generație... Ce înseamnă în fond o generație? Doar o apartenență izocronă la o scurtă etapă de istorie? Nu cred! Pentru mine, generația se extinde de la cei apropiați prin vârstă în primul rând, până la cei care ne-au modelat spiritele şi ne-au fost aproape, până la întreaga ambianță care ne-a înconjurat, la atmosfera vremii în care ne-am desfăşurat şi pe care am reprezentat-o. Mă gândesc la generația de universitari din care am făcut parte, legată de o formație comună foarte solidă, în spiritul respectului față de valori, cu conştiința misiunii de a le transmite celor de după noi.

Cine ne poate scoate din această letargie, dacă nu modelele? Am impresia că națiunea aceasta vrea să fie neapărat ca “altcineva”. Vrem ca “acolo”. Fiecare “acolo” este acolo, nu aici. Avem și noi “aici”-ul nostru, dar cum să le scoți din cap asta? E foarte complicat! Ce e al lor, e al lor și ce e al nostru e al nostru. Noi abolim trecutul, abolim rădăcinile. Procesul este foarte insidios și poate prinde. Văd ceva la vecin și vreau să fiu ca el. Dar eu am trecutul meu, am determinările mele interioare și nu pot să fiu ca el, pentru că el are alte motivații, alte condiționări. Niște oameni foarte cultivați și neimplicați politic ar putea face aceasta. E foarte greu însă!

Anul viitor nu exista. Nu avem decat efemera clipa prezenta.