Citate de Cella Serghi

A plânge pentru o suferință din trecut este cel mai sigur mod de a atrage alta. (Othello) © CCC

Bărbaţii care plâng în faţa unei femei sunt nişte oameni foarte frumoşi şi au o forţă pe care niciun muşchi de suprafaţă n-ar putea-o întrece. (Niste raspunsuri)

M-am gandit ca poate aceasta destramare dulce, aceasta incatusare placuta, pana la durere, aceste aripi care imi cresteau trebuie sa fie ceea ce oamenii mari inteleg prin cuvantul "iubire", si o clipa mi s-a parut ca viata e numai mangaiere, cantec, iubire...

Tu stii cum suna plansul atunci cand nu-l asculta decat lucrurile din casa, peretii?

Numai dorul poate masura exact intensitatea, adancimea, intinderea dragostei.

Din zece inşi care plîng de li se umflă ochii la filme proaste, nouă sînt nişte ticăloşi, nişte oameni mici la suflet. (De veghe în lanul de secară)

Nu ma intereseaza un barbat decat in masura in care cred ca-l stapanesc ca femeie, in care cred ca sunt pentru el, intr-un moment din viata, o fiinta unica, de neinlocuit. Stiu ca sunt femei mai frumoase decat mine, dar asta nu are nicio insemnatate, fiindca oricat de frumoasa ar fi o femeie, se poate totdeauna ivi alta care sa fie si mai frumoasa; dar cred ca poate exista o adancime sufleteasca, o sensibilitate, o inteligenta care pot insufleti in asa fel un anumit fizic, care pot crea o feminitate infungibila, amalgam unic de insusiri de neinlocuit, cel putin intr-o clipa data, pentru un om intr-un anume climat sufletesc.

...marea e o prezență vie și o prezență de vis. Mișcarea ei necontenită, valurile care se izbeau cu disperare de stânci și toate acele schimbări de culoare, de la verdele jadului la albastru de cobalt, nisipul, aur încins, diminețile triumfătoare de la Mamaia, Cazinoul și în centru statuia lui Ovidiu, iar la câțiva pași, pe strada Traian, dugheana bunicului, ticsită de ulcele de lut ars, opaițe, amfore, sticluțe irizate, figurine ciobite, descoperite în săpăturile străvechiului Tomis, totul era făcut să încânte, să neliniștească, să tulbure, să șlefuiască sufletul unui copil.

Oamenii de buna-credinta se cauta si-si dau mana, intinzand peste pamant o punte ca un curcubeu pe cer.

Plansul demonstrativ nu corespunde nici unui sentiment, nu dovedeste nimic. Nu e nici o legatura intre el si sinceritatea emotiei sau mai bine zis intre el si valoarea simtirii. Emotiile mortale sunt intense, solide, egale. Cei cu adevarat in stare sa sufere sufleteste au si orgoliul de a refula totul, au si durerea inferioritatii lor, de o clipa, si poate ca tocmai aceasta comprimare mistuie si doare mai mult, deci e de presupus ca tocmai cei mandri, care isi ascund simtirea, sunt cei care, si mai ales prin asta, sufera cu adevarat.

Greseala pe care o face fiecare dintre noi este ca se gandeste prea mult la micile lui infrangeri, la dorintele lui personale si prea putin la acest miracol care e viata, la obligatia pe care o avem fata de ea, obligatia de a o face mai frumoasa, mai buna...

Orice dragoste e o încătuşare. Chiar dacă o dulce încătuşare.

Daca nu faci un compromis serios in viata la inceput, esti nevoita sa faci zeci de compromisuri mai tarziu.

In ce ma priveste, cand apune soarele ma gandesc: a mai trecut o zi. Inca o zi in care n-am facut nimic. Iar cand rasare soarele, nu stiu incotro sa apuc, pe ce drum trebuie sa merg, unde vreau sa ajung. Eram sigura ca fericirea exista undeva, dincolo de zidurile casei noastre. Ca intr-o zi voi pune mana pe ea, asa cum pui mana pe o ceasca sau pe scoarta unui copac. Ca dragostea este supremul miracol...

M-am născut la Constanța, într-o casă de pe strada Mării, și prezența mării a avut o influență deosebit de puternică asupra copilăriei mele. Despărțirea de mare, din cauza refugiului, a fost un șoc care a lăsat urme adânci. M-a urmărit nostalgia mării, dorul de mare mi-a îndurerat copilăria. Pânza de păianjen - în mare măsură autobiografică - e plină de ecourile mării, de amărăciunea acelei despărțiri. Chiar mai târziu, în fața ei, cântam marea copilăriei mele. Bunicul meu, ceasornicar, era pasionat de descoperirile care se făceau la Constanța cu prilejul săpăturilor și mi-a transmis dragostea lui pentru cioburi, ulcele, sticluțe, figurine și tot felul de obiecte din antichitate, pe care le căuta și le strângea. Tare aș fi vrut să mă joc cu ele, dar n-aveam voie decât să le mângâi sub privirea lui aspră.

Daca plangi de bucurie, nu iti sterge lacrimile: i le furi durerii. © CCC

Dragostea moare si ea. Incet, pe nesimtite, perfid. Chiar daca are clipe cand isi revine, cand se agata de viata.

As vrea sa-ti fi dat ceva, asa cum tu mi-ai dat mie. Ceva ce nu are nume, desigur, ceva asemanator unei confesiuni, dar mai tare si mai adanca in sine; certitudinea ca suntem in stare sa iubim si sa fim iubiti, asa dintr-o data, ca exista intre tine si alte fiinte omenesti o masura comuna, un punct de intalnire, un punct slab unde te poti atinge - foarte slab si totusi datator de mari forte.

Viata nu e prafuita, e vie. Asa de vie, asa de plina de seva si de soare ca cine n-are dreptate nu o poate privi in fata...

Lumea ar fi putut sa fie simpla, ca cerul si marea... Numai bucuria omului e otravita de gandul ca nu e vesnic.