Citate de Cella Serghi

Există o parte din tine care rămâne întotdeauna copil, indiferent cât de matur sau sofisticat devii.

Dragostea moare si ea. Incet, pe nesimtite, perfid. Chiar daca are clipe cand isi revine, cand se agata de viata.

Trebuie sa existe un colt de lume in care viata e frumoasa. Fericirea trebuie sa existe. Sau poate e nevoie de un potop, de un cutremur, de niste maini uriase care sa zgaltaie globul, si totul sa inceapa din nou...

Am fost binecuvantată cu o copilărie frumoasă ca-n poveşti, cu servitori, jucării, ieşiri la teatru şi cinematograf, păstrez şi acum imaginea mărgelelor preţioase ale mamei şi a fracului impecabil pe care îl purta tata când plecau la bal… Îmi amintesc că la 6 ani m-au dus părinţii prima dată la teatru, la Teatrul Naţional – o splendoare de teatru, o bijuterie care a ars în ultima zi a războiului -, cred că frumuseţea acelui spectacol, dar şi a celorlalte pe care le-am văzut mai apoi m-au motivat în alegerea mea. Cum ajungeam acasă improvizam scenete, pentru că aveam o imaginaţie de neoprit. Mi-am dorit să fiu şi eu acolo sus pe scenă.

Marea e la fel de adâncă în linişte ca şi în furtună. (Predici) © CCC

Mâhnită-i toată carnea, iar cărţile, citite. Să fug! să fug aiurea! Sunt păsări fericite Să zboare între ceruri şi spume neperechi! Nimic, nici oglindite-n priviri grădini prea-vechi în calea unei inimi care închină mării O, nopţi! nici ocrotite, de răul călimării, Foi, goale,-n clar de lampă, de către propriul alb Nici tânăra femeie, la sân cu prunc rozalb. Tot am să plec! Fregată,-n tresalt de mari pavoaze, Sus ancora spre darnici atoli şi blânde oaze!   Un greu Plictis, în care speranţe crude gem, Mai crede-n bun-rămasul batistelor, suprem! Şi, ispitind furtuna, înaltele catarge Sunt, poate, dintre-acelea ce vântul le va sparge Fără catarge, fără, pierduţi la antipozi... Dar, inimă, ascultă-i cum cântă, pe matrozi! (Briză marină) Traducere: Şerban Foarţă

Dacă vrei să mergi pe mare, fără niciun risc de a te răsturna, atunci nu-ți cumpăra o barcă, ci o insulă. (Fanny) © CCC

Valul este dorul marii de a saruta tarmul.

Bunicul şi casa şi grădinile lui constituiau cea mai mare bucurie a copilăriei mele, iar acum amintirile mi le aduc în suflet ca pe o oază de linişte şi frumusete paradisiacă.

Oamenii de buna-credinta se cauta si-si dau mana, intinzand peste pamant o punte ca un curcubeu pe cer.

Copilaria este inima tuturor varstelor.

Viata nu e prafuita, e vie. Asa de vie, asa de plina de seva si de soare ca cine n-are dreptate nu o poate privi in fata...

A inteles copilaria ca locul ei e acolo unde toate-s inchinate ei; si jocurile si lacrimile si rasul. Si-a mai inteles copilaria mea c-am parasit-o demult. Dar m-am departat de ea fara sa vreau, cu lacrimi amare pentru amandoua. Caci o iubeam cand plecasem de langa ea, ma agatam de ea cu deznadejde, sa mai intarzii putin clipa cand viata va depana si pentru mine un ghem, sa ma traga cu de-a sila pe locul unde domnese viata cu ascunzisurile ei adanci, din care arunca oamenilor si bune si rele. Si clipele au trecut. De data asta, ca si in alte dati, viata si-a sapat vointa cu cruzime si fara sovairi. M-a tarat dupa ea... si copilaria a ramas pe loc, indurerata, cu lacrimi in ochi si manuta indreptata cu ura spre destin. (Însemnările mele)

Copilaria este varsta de aur. (Grauncioare de polen) © CCC

As vrea sa-ti fi dat ceva, asa cum tu mi-ai dat mie. Ceva ce nu are nume, desigur, ceva asemanator unei confesiuni, dar mai tare si mai adanca in sine; certitudinea ca suntem in stare sa iubim si sa fim iubiti, asa dintr-o data, ca exista intre tine si alte fiinte omenesti o masura comuna, un punct de intalnire, un punct slab unde te poti atinge - foarte slab si totusi datator de mari forte.

E în mirosul de praf cenuşiu, într-un colţ al podului.

E sub o masă cu trei picioare;

e-ntre lădiţa cu nisip pentru pisică

şi în butoiul dogit, plin de pene.

(Imagini pentru Crusoe, Umbrela de capră)

Copilăria este o maladie de care scapi pe măsura ce creşti.

M-am născut la Constanța, într-o casă de pe strada Mării, și prezența mării a avut o influență deosebit de puternică asupra copilăriei mele. Despărțirea de mare, din cauza refugiului, a fost un șoc care a lăsat urme adânci. M-a urmărit nostalgia mării, dorul de mare mi-a îndurerat copilăria. Pânza de păianjen - în mare măsură autobiografică - e plină de ecourile mării, de amărăciunea acelei despărțiri. Chiar mai târziu, în fața ei, cântam marea copilăriei mele. Bunicul meu, ceasornicar, era pasionat de descoperirile care se făceau la Constanța cu prilejul săpăturilor și mi-a transmis dragostea lui pentru cioburi, ulcele, sticluțe, figurine și tot felul de obiecte din antichitate, pe care le căuta și le strângea. Tare aș fi vrut să mă joc cu ele, dar n-aveam voie decât să le mângâi sub privirea lui aspră.

Ne rămâne întotdeauna ceva din copilărie, întotdeauna… (Zile în copaci) © CCC

Doar marea murmura povestea obișnuită, acolo, jos, în mijlocul stâncilor faraglioni, pentru că nici marea nu are țară, și este a tuturor celor care o ascultă, aici și acolo unde soarele se naște și moare. Într-adevăr, în Aci Trezza are propriul său mod de a murmura și îl poți recunoaște imediat după clipocitul pe care îl face printre acele stânci de care valurile se sparg și sună ca vocea unui prieten. (Familia Malavoglia) © CCC