Citate de Blaise Pascal

Ce este nobletea?... a vrea sa fii mai bun, mai drept, mai vrednic, mai curajos decat gradul comun atins pana atunci in aceste virtuti… Nobletea e o problema de atentie incordata la un orizont ideal intrezarit in viitor. Singurul sens al nobletei e cel revolutionar, cel eroic, adica cel etic. Ea se confunda cu legea progresului omenesc in nelinistea sa de vesnica imbunatatire.

Doua excese: a exclude ratiunea, a nu admite decat ratiunea.

Dreptatea este in functie de moda, ca si placerea.

Fiecare dintre noi va muri singur. (Cugetari) Blaise Pascal “Suntem nişte caraghioşi dacă ne bizuim pe tovărăşia semenilor noştri! La fel de nevolnici şi neputincioşi ca şi noi, ei nu ne vor ajuta; fiecare dintre noi va muri singur. Trebuie, aşadar, să ne purtăm ca şi cum am fi singuri.” Moartea este o experiență solitara ce nu poate fi împărtășită cu nimeni. Se poate afirma, de asemenea, ca ea ne caracterizează, pe fiecare in parte, prin felul in care are loc si prin modul in care este intampinata. Moartea este o experienta individuala, singulara, imposibil de împărtășit. © CCC

Credem uneori ca lucrurile sunt adevarate numai pentru ca sunt spuse in mod elevat.

Daca omul s-ar cerceta mai intai pe sine, ar vedea in ce masura e capabil sa se depaseasca.

Cu cat ai mai mult spirit, cu atat ai pasiuni mai mari; pentru ca pasiunile, nefiind decat sentimente si ganduri care apartin spiritului, desi sunt prilejuite de corp, este clar ca nu sunt decat spiritul insusi si ca, astfel, indeplinesc ceea ce-i este propriu lui. Nu vorbesc decat de marile pasiuni; caci celelalte se afla intr-un amestec ce cauzeaza o confuzie foarte incomoda; lucru care, bineinteles, nu li se intampla celor ce au spirit. Intr-un suflet mare, totul este mare.

Omul este doar o trestie, cea mai firavă din natură, dar e o trestie gânditoare. (Cugetari) Blaise Pascal Se regăsește în această frază tema pascaliană a condiției modeste a omului, fragil ca o trestie pentru că este muritor (fragilitatea menținerii lui în mijlocul atâtor împrejurări ostile) și a măreției omului pentru că dispune de rațiune. “Omul este doar o trestie, cea mai firavă din natură, dar e o trestie gânditoare. Pentru a-l zdrobi, nu e nevoie ca întregul univers să se înarmeze: un abur, o picătură de apă ajunge să-l ucidă. Dar chiar dacă universul l-ar zdrobi, omul încă ar fi mai presus decât ceea ce îl ucide, pentru că el știe că moare și ce avantaj are universul asupra lui, dar universul nu știe nimic. Așadar, toată demnitatea noastră își are temeiul în gândire. De aceasta trebuie să ținem noi, iar nu de întinderea și durata cărora nu le-am putea face față. Să ne străduim deci să gândim curat: iată principiul moralei.” Ce poate fi mai vulnerabil decât un om? Locuitor efemer al unei planete pierdute într-un colț al universului, existența sa nu este decât un scurt moment între naștere și moarte. Puterea sa este neglijabilă: o lovitură greșită, o simplă adiere otravită, este suficientă pentru a-l ucide. Chiar și rațiunea care este mândria sa nu-l poate salva: nu știe nici de unde vine, nici unde se duce și cade din incertitudine în eroare, fără un punct fix care să-l sprijine. Și totuși, nu este oare tocmai această clarviziune, această conștientizare a propriei sale stări mizerabile, cea care îl ridică imediat deasupra restului Creației? Căci, chiar dacă „universul l-ar zdrobi”, observă Pascal, „omul ar fi totuși mai nobil decât ceea ce îl ucide, pentru că el știe că moare, iar universul nu știe nimic despre avantajul pe care îl are asupra lui.” Conștiința inversează astfel ordinea valorilor: pentru că este înzestrat cu gândire, omul este investit cu o grandoare paradoxală, născută din înțelegerea propriei insignifianțe. De ce să căutăm demnitatea umană într-o contradicție? Ideea devine mai clară dacă ne referim la religia creștină, pe care o apără Pascal. Măreția omului provine din originea sa divină, iar mizeria sa din păcatul originar. A ne îndrepta către prima ar fi o sursă de mândrie, iar a ne întrista pentru cea de-a doua ar fi un motiv de disperare. Dar iubirea lui Iisus Hristos, întruchiparea sublimă a lui Dumnezeu în mizeria umană, ne permite să ne recunoaștem pe noi înșine și să dorim să fim ca El. Întreaga demnitate umană constă în gândire. Gândirea şi conştiinţa de sine, iată măreţia omului capabil să cuprindă lumea întreagă cu înţelegerea sa: “Demnitatea nu trebuie sa mi-o caut nicidecum prin întindere, ci prin buna rânduială a gândirii mele. Stăpânind pământuri, nu voi avea nici un avantaj. În întindere, universul mă cuprinde și mă înghite ca pe o nimica toată; prin gândire, eu îl cuprind.” La două secole după Pascal, filosoful german Friedrich Nietzsche va ironiza și el mândria umană. Dar, căutând măreția umană, odată ce pretențiile acesteia sunt înlăturate, ajunge la o concluzie complet diferită: “Zici „Eu" şi te făleşti cu-acest cuvânt. Însă există ceva şi mai mare — în care tu nu vrei să crezi: e corpul tău şi raţiunea lui cea mare: iar ea nu spune Eu, însă se poartă ca un Eu.” © CCC

Toti oamenii au interes sa se faca iubiti de semenii lor.

Nu aici se afla tara adevarului, ea rataceste necunoscuta printre oameni.

Sa facem o mai dreapta imparteala intre a ne increde prea usor si a nu ne increde deloc in unele lucruri.

Deosebirea dintre spirite: cu cat cineva are mai mult spirit, cu atat gaseste mai multi oameni originali. Omul de rand nu vede prea mari deosebiri intre ceilalti.

Omului nu-i place sa ramana singur cu sine.

Daca trebuie sa vorbim despre ceva "Sfant", atunci sfanta este numai nemultumirea de sine a omului si dorinta de a fi mai bun decat este. Sfanta este ura lui impotriva vestigiilor unei vieti mediocre, pe care el insusi a plasmuit-o; sfanta este dorinta lui de a starpi de pe fata pamantului invidia, lacomia, crimele, bolile, razboaiele si orice vrajba intre oameni; sfanta este munca lui.

Fiecare om este un tot pentru sine; caci daca a murit, totul a murit pentru el. De aceea, fiecare vrea sa fie totul pentru toti.

In elocinta trebuie sa existe si elementul agreabil si elementul real; dar e necesar ca elementul agreabil sa fie el insusi bazat pe real (adevar).

Este drept ca ceea ce-i just sa fie urmat; este necesar ca cel mai puternic sa fie ascultat. Justitia fara forta e ne­putincioasa; puterea fara justitie este tiranica. Justitia fara forta este contestata, pentru ca exista intotdeauna oameni rai; forta fara justitie este condamnabila. Prin urmare, trebuie sa punem la un loc justitia si forta, si pen­tru aceasta sa facem ca ce-i drept sa fie puternic si ce-i puternic sa fie drept. Dreptatea este un lucru discutabil; puterea se recunoaste fara nici o discutie. Deci n-avem decat sa dam putere justitiei. Neputandu-se face ca ceea ce-i drept sa fie puternic, lumea a facut ca ceea ce-i pu­ternic sa fie drept.

Omul nu este nici inger, nici animal, iar nenorocirea face ca cine vrea sa zareasca ingerul, vede animalul.

Nimeni n-ar trebui sa consimta decat la adevarurile demonstrate.

Omul nu are un semn mai convingator al nobleţei sale decât un anumit zâmbet subtil, tăcut, ce implică de fapt cea mai înaltă filozofie.