Omul este doar o trestie, cea mai firavă din natură, dar e o trestie gânditoare. (Cugetari)
Blaise Pascal
Se regăsește în această frază tema pascaliană a condiției modeste a omului, fragil ca o trestie pentru că este muritor (fragilitatea menținerii lui în mijlocul atâtor împrejurări ostile) și a măreției omului pentru că dispune de rațiune.
“Omul este doar o trestie, cea mai firavă din natură, dar e o trestie gânditoare. Pentru a-l zdrobi, nu e nevoie ca întregul univers să se înarmeze: un abur, o picătură de apă ajunge să-l ucidă. Dar chiar dacă universul l-ar zdrobi, omul încă ar fi mai presus decât ceea ce îl ucide, pentru că el știe că moare și ce avantaj are universul asupra lui, dar universul nu știe nimic. Așadar, toată demnitatea noastră își are temeiul în gândire. De aceasta trebuie să ținem noi, iar nu de întinderea și durata cărora nu le-am putea face față. Să ne străduim deci să gândim curat: iată principiul moralei.”
Ce poate fi mai vulnerabil decât un om? Locuitor efemer al unei planete pierdute într-un colț al universului, existența sa nu este decât un scurt moment între naștere și moarte. Puterea sa este neglijabilă: o lovitură greșită, o simplă adiere otravită, este suficientă pentru a-l ucide. Chiar și rațiunea care este mândria sa nu-l poate salva: nu știe nici de unde vine, nici unde se duce și cade din incertitudine în eroare, fără un punct fix care să-l sprijine.
Și totuși, nu este oare tocmai această clarviziune, această conștientizare a propriei sale stări mizerabile, cea care îl ridică imediat deasupra restului Creației? Căci, chiar dacă „universul l-ar zdrobi”, observă Pascal, „omul ar fi totuși mai nobil decât ceea ce îl ucide, pentru că el știe că moare, iar universul nu știe nimic despre avantajul pe care îl are asupra lui.” Conștiința inversează astfel ordinea valorilor: pentru că este înzestrat cu gândire, omul este investit cu o grandoare paradoxală, născută din înțelegerea propriei insignifianțe.
De ce să căutăm demnitatea umană într-o contradicție? Ideea devine mai clară dacă ne referim la religia creștină, pe care o apără Pascal. Măreția omului provine din originea sa divină, iar mizeria sa din păcatul originar. A ne îndrepta către prima ar fi o sursă de mândrie, iar a ne întrista pentru cea de-a doua ar fi un motiv de disperare. Dar iubirea lui Iisus Hristos, întruchiparea sublimă a lui Dumnezeu în mizeria umană, ne permite să ne recunoaștem pe noi înșine și să dorim să fim ca El.
Întreaga demnitate umană constă în gândire. Gândirea şi conştiinţa de sine, iată măreţia omului capabil să cuprindă lumea întreagă cu înţelegerea sa:
“Demnitatea nu trebuie sa mi-o caut nicidecum prin întindere, ci prin buna rânduială a gândirii mele. Stăpânind pământuri, nu voi avea nici un avantaj. În întindere, universul mă cuprinde și mă înghite ca pe o nimica toată; prin gândire, eu îl cuprind.”
La două secole după Pascal, filosoful german Friedrich Nietzsche va ironiza și el mândria umană. Dar, căutând măreția umană, odată ce pretențiile acesteia sunt înlăturate, ajunge la o concluzie complet diferită:
“Zici „Eu" şi te făleşti cu-acest cuvânt. Însă există ceva şi mai mare — în care tu nu vrei să crezi: e corpul tău şi raţiunea lui cea mare: iar ea nu spune Eu, însă se poartă ca un Eu.”
© CCC
Cel care cauta adevarul fiintei umane are parte de suferinta acesteia.
Adevărul creator de iluzii este singurul pe care-l iubesc.
(Jurnal)
Adevărul este o flacără atât de luminoasă, încât mulți oameni nu-i pot suporta lumina. Unii închid ochii ca să nu-l vadă, iar alţii fug ca să nu fie arşi.
De obicei, marile adevaruri sunt simple.
© CCC
Mereu şi înaintea tuturor defilează Minciuna, fascinându-i pe proşti cu stridenţa ei vulgară. Ultimul, mai la urmă, vine Adevărul, care şchiopătează, mergând agale în urma Timpului... La suprafaţă se află mereu înşelăciunea şi la ea se reped oamenii superficiali. Adevărata Esenţă se închide în sine pentru a fi mai preţuită de către cunoscători şi de cei înzestraţi cu raţiune.
Ochii nostri, urechile noastre, mirosul nostru, gustul nostru, fiind diferite, creeaza tot atatea adevaruri cati oameni exista pe pamant.
Daca omul s-ar cerceta mai intai pe sine, ar vedea in ce masura e capabil sa se depaseasca.
Fericirea este un lucru minunat: cu cat o dai mai mult, cu atat mai mult iti ramane.
Anii îl învață treptat pe orice om că doar adevărul este minunat.
(Viața termitelor, 1926)
Sa iubim adevarul care ne dojeneste si sa nu ne incredem in acela care ne maguleste.
(Predici)
© CCC
Nimic nu cere mai multa prudenta decat adevarul.
Spiritul isi are ordinea lui, care consta in principii si demonstratii. Inima o are pe a ei. Nu cauti a dovedi ca trebuie sa fii iubit, expunand in ordine cauzele iubirii: acest lucru ar fi ridicol.
Pentru a cunoaste bine un adevar, trebuie sa-l fi combatut mai intai.
© CCC
Am iubit adevarul mai presus de orice si odata cu el am iubit justitia, adica realizarea lui practica. Am avut totdeauna convingerea verificata de sute de ori prin fapte, ca datoria indiscutabila si singura fericire care nu dezamageste niciodata este sa tinzi din rasputeri spre adevar si sa-ti calauzesti orbeste purtarea spre acest tel. Mai devreme sau mai tarziu iti dai seama ca asta e calea cea buna ... Cred in forta invincibila a adevarului.
Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.